Realitatea, cu buclucurile ei, pentru Vasile Vasilache este o vacă bălţată, rătăcitoare, iar a o lua în stăpânire, pentru domnia sa, e totuna cu a te încăpăţâna să ştii ce lungime are lanţugul cu care te-a priponit destinul.
Preferă de aceea mitul, ca cea mai temeinică şi mai trainică formă de adevăr. Cu umblatul pe gânduri, cu o rază de lumină, ştie s-o facă roditoare, să fete acel superb bouţ care, hrănit de ceasul mitic, va deveni taurul procreator, murind şi înviind mereu – Bălan-Apis-Osiris. El va pune rânduială în lume şi, sub semnul puterii de convingere, nu al agresiunii, îi va face pe oameni să se lepede de apucătura de a se mânca între ei.
Cum lumea-i veche, iar lucrurile esenţiale s-au întâmplat mai toate la începuturi, coboară în adâncuri ba ca un crocodil de Nil, ba ca un explorator al tuturor Indiilor, ba ca un redutabil mâncător de orez, ba ca ascultător fără de saţ al vorbei ţăndăroase, povestind eresuri, a unei babe dintr-un fund de codru.
Caută cu precădere păgânia, bortarii, necununaţii – ochii păgâni eminescieni – acolo unde lumea e mai deasă şi mai generoasă, simţirile – mai tari, iar instinctele – mai nesubţiate. Regăseşte aici, într-o lume măruntă şi mărunţel hurducată, toate formele de demnitate şi de împotrivire a omului la cârduirile şi descârduirile sociale, numite organizări politice.
Este mereu treaz şi deschis cuvântului şi cunoaşte toate felurile de a vorbi. Faptul acesta îl stânjeneşte câteodată, îndeosebi atunci când, în virtutea meseriei scrisului, e nevoit să uzeze de cuvinte meşteşugite pentru a aborda lucruri primordiale, şi ar dori atunci, pare-se, să rămână doar un înţelept, un filozof. Altminteri jena este acoperită cu prisosinţă de înţelegerea sa mereu disponibilă şi, deşi pare atins de un scepticism aproape sistemic, această deschidere, această pricepere şi răbdare a sa de a-i înţelege pe toţi întemeiază noima, rostul muncii sale scriitoriceşti de o viaţă şi unicul, autenticul chip de iubire pentru aproapele (M. Bahtin).
Lămuritoare şi îmbunătăţitoare, prozele sale sunt, de fapt, nişte poeme care refuză să meargă în rând, tocmai de aceea au fost, şi sunt, ignorate sau însoţite, de regulă, de un discurs critic cu totul nepotrivit – „zugrăveşte mentalitatea satului contemporan”, „este un scriitor plin de viaţă” – confirmându-se astfel mai vechea observaţie că criticile sunt de necitit, în timp ce textele literare autentice rămân necitite.
În ziua când a împlinit 69 de ani (4 iulie) – o cifră cu totul nesemnificativă, deşi, oricât ai suci-o, învârti-o, asemeni scriitorului, ea rămâne mereu aceeaşi – opera lui Vasile Vasilache mai este, în peisajul nostru literar, un pământ aproape necunoscut, o lostopană de jar însolzit.
Să fie oare mileniul ce vine cel care va sufla spuza, aburul solzilor? Pe blazonul literelor româneşti vom descoperi cândva negreşit imaginea de aur, voievodală, a Bourului Însălbăticit.
Ia-a-alăi, Doamne!
Igor Nagacevschi,
„Mesagerul”, 07.07.1995
Aparut in Jurnal de Chisinau 24 iunie, 2016
