Be strong and play the man // Domn să fii, şi om să rămâi

Realitatea, cu buclucurile ei, pentru Vasile Vasilache este o vacă bălţată, rătăcitoare, iar a o lua în stăpânire, pentru domnia sa, e totuna cu a te încăpăţâna să ştii ce lungime are lanţugul cu care te-a priponit destinul.

Preferă de aceea mitul, ca cea mai temeinică şi mai trainică formă de adevăr. Cu umblatul pe gânduri, cu o rază de lumină, ştie s-o facă roditoare, să fete acel superb bouţ care, hrănit de ceasul mitic, va deveni taurul procreator, murind şi înviind mereu – Bălan-Apis-Osiris. El va pune rânduială în lume şi, sub semnul puterii de convingere, nu al agresiunii, îi va face pe oameni să se lepede de apucătura de a se mânca între ei.

Cum lumea-i veche, iar lucrurile esenţiale s-au întâmplat mai toate la începuturi, coboară în adâncuri ba ca un crocodil de Nil, ba ca un explorator al tuturor Indiilor, ba ca un redutabil mâncător de orez, ba ca ascultător fără de saţ al vorbei ţăndăroase, povestind eresuri, a unei babe dintr-un fund de codru.

Caută cu precădere păgânia, bortarii, necununaţii – ochii păgâni eminescieni – acolo unde lumea e mai deasă şi mai generoasă, simţirile – mai tari, iar instinctele – mai nesubţiate. Regăseşte aici, într-o lume măruntă şi mărunţel hurducată, toate formele de demnitate şi de împotrivire a omului la cârduirile şi descârduirile sociale, numite organizări politice.

Este mereu treaz şi deschis cuvântului şi cunoaşte toate felurile de a vorbi. Faptul acesta îl stânjeneşte câteodată, îndeosebi atunci când, în virtutea meseriei scrisului, e nevoit să uzeze de cuvinte meşteşugite pentru a aborda lucruri primordiale, şi ar dori atunci, pare-se, să rămână doar un înţelept, un filozof. Altminteri jena este acoperită cu prisosinţă de înţelegerea sa mereu disponibilă şi, deşi pare atins de un scepticism aproape sistemic, această deschidere, această pricepere şi răbdare a sa de a-i înţelege pe toţi întemeiază noima, rostul muncii sale scriitoriceşti de o viaţă şi unicul, autenticul chip de iubire pentru aproapele (M. Bahtin).

Lămuritoare şi îmbunătăţitoare, prozele sale sunt, de fapt, nişte poeme care refuză să meargă în rând, tocmai de aceea au fost, şi sunt, ignorate sau însoţite, de regulă, de un discurs critic cu totul nepotrivit – „zugrăveşte mentalitatea satului contemporan”, „este un scriitor plin de viaţă” – confirmându-se astfel mai vechea observaţie că criticile sunt de necitit, în timp ce textele literare autentice rămân necitite.

În ziua când a împlinit 69 de ani (4 iulie) – o cifră cu totul nesemnificativă, deşi, oricât ai suci-o, învârti-o, asemeni scriitorului, ea rămâne mereu aceeaşi – opera lui Vasile Vasilache mai este, în peisajul nostru literar, un pământ aproape necunoscut, o lostopană de jar însolzit.

Să fie oare mileniul ce vine cel care va sufla spuza, aburul solzilor? Pe blazonul literelor româneşti vom descoperi cândva negreşit imaginea de aur, voievodală, a Bourului Însălbăticit.

Ia-a-alăi, Doamne!

Igor Nagacevschi,

„Mesagerul”, 07.07.1995

Aparut in Jurnal de Chisinau 24 iunie, 2016

Elegie pentru Bunicul

La 90 de ani de la naşterea scriitorului Vasile Vasilache

Vasile Vasilache cu fiii Valeriu şi Victor, 

nepotul Tudor şi strănepotul Luca

„Nepoate, atenție! Servesc!” Mingea de tenis “zvâârrrr” pe lângă ureche zguduind plasa de protecție ce înconjura terenul. Un omuleț care ne urmărea cu mare interes slobozind nori de fum dintr-un colț de gură, dădu aprobator din cap – “Oho, Vasili!” Era un vecin de la bloc pe bulevardul Traian, pe vremuri “bd. Armatei Sovietice”. Poate vreun veteran? Cine știe… Nu e o amintire haioasă, mai degrabă banală, mai cu seamă că nici eu, nici bunicul nu eram mari “aficionados” ai tenisului. A fost o clipă care însă deschidea niște paranteze în mintea-mi încă de copil. „Bunicul va mai trăi un secol!”, mi-am spus.

Am smuls mingea pleșuvă încleştată în împletitura gardului încă tremurând. „Vom avea multă vreme să petrecem împreună, să “cântărim”, să contemplăm lumea. Tot atunci am realizat avantajul de a fi cel mai mare nepot – îi prinzi pe bunici mai tineri, mai în puteri, cu mai multă vlagă. Trec peste dezavantaje (mustrările părinților sunt mai aspre… că, mde… ești cel mai mare – să fii exemplu pentru cei care vin din urmă).

Dar să revin la sport. Marea patimă în familie era șahul! Câte nopți nedormite și ce tensiune ridicată în curtea de pe Livezilor! Mi-aduc aminte scrumiera. Un munte de chiștoace care se prăbușea sub propria-i greutate. Bunicul uita că are una pe care o strivește în dinți şi o plimba dintr-un colț în altul al gurii – întindea mâna după următoarea “suzetă”… Deseori vedeai doi șahiști şi patru-cinci țigări fumegând. Eu, într-un scrânciob pe prispă, foarte aproape de tablă, – huța-huța – alungând fumul să vadă dânșii tabla. Urmăresc figurile și încerc să ghicesc care va fi următoarea mișcare. Moș-miu Gheorghe: “Șah și Mat, Vasile!”. Bunicul ridică mâinile spre cer, după care se apucă de cap și iarăși le întinde repejor spre pachetul de țigări “Fluieraș”. Fum și scrum peste tot! Mai târziu am înțeles că nu numai patima șahului cauzează aceste erupții vulcanice – era și un “interes” la mijloc. Încă eram în epoca rublei!

Anii însă trec cu repeziciune. Uite că-mi apar primele semne de bărbățel – „văd că-ți apare mustăcioara, Tudore!”, zice Bunicul și-mi întinde o carte. Era revista ”Secolul 20” – „citește despre indienii precolumbieni”. Ce să spun, eram revoltat cumplit împotriva acelor nedreptăți geopolitice. Multă vreme nu m-am putut liniști aflând cum au fost decimate acele populații și cum le-au fost distruse culturile. Toată Europa voia aur din El Dorado… Astăzi, când ai mustăcioara de altădata căruntă, observi că lumea nu s-a schimbat chiar atât de mult. S-au schimbat doar uneltele și armele, e aceeaşi goană după aur, mai negru de astă dată.

Copii fiind, ne uităm la bunici de jos în sus, după care desfacem aripile şi îi privim noi de sus – le întindem o mână de ajutor acolo unde ei nu mai ajung. Așa mă trezesc în vişinul de pe Şciusev (ultima reședință a Bunicului). Era un vișin mare, frumos, doldora de fructe. Eu care dădeam mai des pe la el, bineînțeles că am fost echipat şi instruit pentru acea misiune specială. O găleată cu o funie peste cap (parcă eram Oscar Matzerath cu toba lui de tinichea – tot el mi-l dăduse pe Gunter Grass), o scară şi țuști în copac! Două vișine în găleată, una în gură. Răscoapte! Ah! Ce bune au fost! Găleata se umple încetișor, e tot mai grea.

Îl privesc pe Bunicul din vișin. S-a așezat pe ușa beciului. Priveşte meditativ înspre cele câteva rânduri de vie. S-o fi gândind la surâsul lui Vișnu sau cine știe… poate-mi pregăteşte următoarea misiune specială! Mai lovesc găleata la fund de vreo două ori, așa ca să se așeze vișinele mai bine, să fac loc pentru cele rămase în copac! “Tudore!!! Imediat jos din copac!!! Repede!!! Iute!!!” Bunicul aleargă în casă și, cu un castron în mână, se repede într-un suflet spre mine. Îmi smulge vișinele și așază găleata pe castron. Văd “sânge” pe pământ. Cred că am mângâiat-o prea inimos la fund. “Am salvat vișinata! – spune bunicul. – Avea să o prăpădim!”. Bunicul a fost gospodar! Ce frumoasă ar fi lumea dacă ne-am căuta cu toții de aurul din curticelele noastre şi nu l-am lăsa să se prăpădească!

Timpul nu stă locului, dar nici noi cuminți; de la șalvari trecem la pantaloni cu șliț şi ne dăm părul cu gel. Făceam liceul la Iași când m-a vizitat odată. Coboram cătinel din dealul Copoului spre gara auto. Căutam casa unui fost coleg de-al lui pe când era şi el licean în Târgul Ieșilor. Era copleșit de amintiri și trist să vadă locurile adolescenței sale aproape de nerecunoscut. Eu vedeam totul în culori frumoase… Ce știam pe atunci? Minte verde, cârlionți în vânt şi o “suzeta” fumegând în dinți (știam că-mi va fi dragă încă din scrânciob). Îl grăbeam, dar Bunicul venea mai încetișor, mai domol, chiar dacă eram în vale. Și atunci te trăsnește – „un secol nu mai e atât de mult… e nimic, nu mai e – timpul o ia razna!”. Unele paranteze au început să se închidă. Noi, nepoții, care alergam nu demult pe la bunici să ne mai înduioșeze cu ale lor vorbe și să ne lumineze cu ale lor povețe, ne pomenim părinți, cu grijile și dramele noastre… Strănepoții ne iau locul și devin ei centrul atenției și mândria străbunilor!

Vasile Vasilache cu nepotul Tudor

Am nenumărate momente de neuitat cu bunicul. Nici nu prea știu de unde să încep… Până acum simt mirosul pârjoalelor tocmai scoase de pe tigaie. Bunicul învelește două într-o gazetă și, cu mine de mână, țuști pe ușă să nu ne prindă bunica. Mă calcă pe un crac de șalvari cumpărați cu perspectivă (câteva mărimi mai mari, în speranța că mă vor servi până intru în clasa muncitoare!). Ne umflă râsul pe amândoi și fugulița pe poartă! Planul era stabilit de cu seară – așteptam doar pârjoalele! Era un cățelandru în mahala: mic, negru şi rău foc. Trebuia să-i facem cu orice preț viză de reședință în gospodăria de pe strada Livezilor. Mănâncă puțin, dar e vrednic! Bună afacere! Nu a fost să fie! Era un fel de “oligarh” printre jigodii. După ce a dat lovitura de “miliarde”, s-a lins pe bot și a dat semnalul. O haită de vreo zece dulăi se îndreptau mârâind spre gazeta cu iz de pârjoală din buzunarul Bunicului. Fuga e rușinoasă, dar sănătoasă! Am luat-o din loc ca niște campioni olimpici, nici Usain Bolt nu ne-ar fi ajuns! Ne-am oprit tocmai la Complexul Memorial, ascunși după niște soldați de granit cu baionetele îndreptate în direcția de unde veneau dulăii. Pârjoalele erau bine socotite pe atunci… Bunicuța ne aștepta! Bunicul, trădat de gazeta schimbată la culoare și petele rămase pe buzunar, eu – alb ca varul şi cu “perspectivele” înnodate. Cel mai trist e că am rămas fără câine vrednic la gospodărie!

Ultima dată am vorbit cu bunicul de pe o altă emisferă, pe 4 iulie 2008. Mi-a spus că-i este dor şi i-am zis că ne vedem curând. Bubuiau tunurile și se aprindea cerul de la focurile de artificii de Ziua independenţei, se sărbătorea dezlegarea de un imperiu, și probabil transformarea într-altul! Vestea tristă mi-a venit la foarte scurt timp. Bunicul a plecat și multă vreme nu m-am împăcat cu gândul că nu m-am grăbit!

Amintirile te răscolesc, chiar dacă pe alocuri nu le mai așezi cronologic cu mare precizie, ele rămân vii, împletite cu năstrușniciile copilăriei, cu parantezele deschise în adolescență și mai târziu, presărate cu bucurii de a-ți vedea fiul în brațele străbunicului. Timpul nu stă locului! Nu mai este nici acel măr sub care jucam șah şi discutam cu Bunicul cum devenim prizonierii- sclavii acestei culturi a mercantilismului, nu mai e nici vișinul, nu mai sunt nici rândurile de vie unde-şi odihnea dânsul privirea! Rămâne însă adânc în memorie surâsul lui duios şi gustul dulce-acriu al vișinei, şi – de ce nu – al vieții. I-am scris câteva rânduri de rămas bun: 4 iulie va rămâne pentru totdeauna ziua Bunicului!

Sunt ani de când plecat-am

Printre străini, să caut… nu știu ce…

Şi, de departe, aflu că ai plecat şi tu,

Mult prea devreme! Nu înțeleg – de ce?!

Te odihnești şi ne privești

Mereu duios şi-atent, de undeva de sus,

Şi vezi ce triști cu toții suntem

Că n-ai mai stat cu noi şi ai apus!

La ultim drum nu reușesc să vin,

Ca să te pup pe mâini, pe frunte, drag bunic,

Şi mi-e amar pe suflet că nu pot,

În lumea gândului să știi că-i lângă tine, al tău rătăcit nepot…

Nu-mi pot ierta că am întârziat acasă,

Să te strâng la piept, măcar încă o dată…

Sub măr, sau lângă prag, sau lângă poartă,

Așa cum am obișnuit de fiecare dată!

Dar vreau să nu fiu trist pentru o clipă,

Să cred că într-o zi din nou vom sta,

Sub măr, să-mpingi cu nerv tu o regină

Şi să te-aud cum strigi: „E Mat, nepoate, partida e a mea!”.

Mi-e dor!

Tudor Vasilache, Washington

 Jurnal de Chișinău

Sub mărul din fata casei se juca șah, tensiune maxima

In curtea de pe strada Sciusev, Chisinau 

An interview with Emilian Galaicu-Păun by SJ Fowler

"In terms of literature, there are many writers who followed blindly the socialist realist imposed by Moscow and who now are trying to replace Lenin with Stephen the Great but there are also those who searched for influences in the national literature-i.e. the Romanian and European tradition. The latter are considered our biggest authors – Grigore Vieru, Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc etc."

Link

Elegie pentru Ana-Maria. După 31 de ani

În colecția Cartier clasic, alături de Povara bunătății noastre de Ion Druță, Zbor frânt de Vladimir Beșleagă și Hronicul Găinarilor de Aureliu Busuioc, a apărut și Elegie pentru Ana-Maria de Vasile Vasilache.

Victor Vasilache, feciorul lui Vasile Vasilache,
 la o primă atingere și vedere a clasicului
Vasile Vasilache din Cartier clasic

Volumul conține nuvelele Elegie pentru Ana-Maria, Surâsul lui Vișnu, Izvodul zilei a patra.
Prima ediție a apărut în 1983. Era un volum broșat. Cu hârtie de calitate proastă. Și apărea după 17 ani de tăcere a prozatorului Vasilache. O tăcere impusă de autoritățile komuniste după apariția în 1966 a romanului (prima parte) Povestea cu cocoșul roșu.
Colegii de generație apăreau în Opere (de obicei, în 2 volume), carte legată, tiraje imense.
După aia unele dintre aceste nuvele au apărut încă în 4 ediții. Izvodul zilei a patra n-a fost reeditat niciodată. Elegia a fost cam prin toate edițiile. Surâsul lui Vișnu a apărut într-o singură ediție.
Izvodul zilei a patra, una dintre capodopere lui Vasile Vasilache, apare după 31 de ani.

(Gheorghe Erizanu: Când miercuri era joi.)

Istoria in Imagini: Fotografii Inedite

In anul 2008 scriitorii Grigore Vieru şi Vasile Vasilache erau în viaţă. Şi ambii au participat la lansarea excelentului şi unicalului album al prietenului meu Vasile Şoimaru „Românii din jurul României”, care a avut loc in sala Bibliotecii Academiei de Studii Economice.Acolo am şi făcut aceste cadre,care se publică în premieră absolută.

Alexandru Moraru - Fotografii

Răsare soarele, mă mir… // Vasile Vasilache, la 90 de ani de la naştere

Articol aparut in Jurnal de Chisinau

Vasile Vasilache jucând şah

cu ginerele său, pictorul Sergiu Puică.

Versul aparţine veneratului poet Paul Mihnea. Mi s‑a măr­turisit odată că, în tinereţea lui cer­­­năuţeană, l-a avut prieten pe Paul Celan, acesta, mai apoi, mare poet în Franţa. Îl men­ţio­nează Le dictionnaire de notre temps. Chiar şi sfârşitul lui tragic: „Il s’est jeté dans la Seine”.

Să reflectăm împreună asupra acestui vers, asupra destinului lui Celan şi al lui Paul Mihnea. A fost, bietul, şi el în prag de sinucidere. L-a salvat poezia, muzica şi consoarta. De ce rela­tez aceste amănunte? Provincia noastră poetică parodia şi bagateliza versul de mai sus. Paul Mihnea graseia rostirea. Închipuiţi-vă, cele nouă vocale moldovenia noastră provincială le întreţesea cu o suită de consoane în felul următor:

– R-r-r… Adică: r-r-răsarrre soarrrele, mi-mirrr…

Prilej de amărăciune, nu? Înţeleptul Socrate şi-a luat zilele cu mâna lui, fiindcă urma să piară libertatea în cetatea Atenei. În ultimele clipe ale vieţii, privind îndelung şi în tăcere crepus­culul pe firmament, Socrate a rostit:

– Chiar de dragul unui asfinţit de soare… face să trăieşti pe lume.

Spusele au cam vreo 2400 de ani. Iată-ne între un apus şi un răsă­rit de soare, ambele imnificate. Îmi dau seama, sunt elegiac. Orice mare poet e un semn de exclamare al Preaînaltului. Când cine­va îşi curmă zilele, peste gânditor plouă cu semne de întrebare.

Acum, despre un ţăran din satul meu natal – era în 1944, în luna iunie; în tranşeele războiului domnea cea mai idilică acalmie, sol­daţii se păleau la soare, iar prinţul Barbu Ştirbei, împuternicit de regele Mihai, încerca inimos să-i înduplece pe anglo-saxoni să desanteze în Bucureşti niscaiva trupe de paraşutişti. Ei bine, acel ţăran, de care vă vorbesc, şi-a pus capăt zilelor. Vedeţi oarecare relaţie între principele Ştirbei şi ţăranul Ion? Acesta, în vremea asta, bătea pe la porţile altor ţărani cărora le căşunase dureri şi necazuri mai înainte (Ion avea 40 de ani) şi îşi cerea iertare. Motive avea: pe cutare îl înjurase, cu cutare se încăierase, pe al treilea îl amăgise, pe al patrulea îl îndatorase… Zicea fiecăruia:

– Mă rog de mă iartă…

Umbla cu capul gol, nemâncat. După ce şi-a luat iertare de la toţi, l-a chemat pe fiul cel mare.

– Dragu’ tatei, ai grijă de fraţi. Mama voastră s-a petrecut, precum ştii, alta însă nu o să vă fie mamă… Da’ eu am să mor!

– Taci, tată! Războiul e pe sfârşite, s-a oprit – nu bat tunurile, nu se trage.

– Copile! – l-a oprit tata. De azi înainte nu se mai poate trăi. Vremea care vine o să calce zilnic vrednicia omului!

Bătrânii satului îşi amintesc doar ca de un caz, de o întâmplare. Dar iată că au fost călcaţi zilnic în cei 54 de ani, scurşi de atunci, în vrednicia lor! Oameni liberi odinioară, având ogorul lor, vitele lor, casele lor. Chiar de le-ar fi strigat în faţă acel prăpăstios Ion: „Ticăloşilor!”, acel tată descumpănit ar fi fost înjurat şi scuipat în faţă creştineşte:

– Ticălosul eşti tu! Cum să-ţi laşi orfani copiii?

Stendhal a exclamat odată: „Oare când gazeta va înlocui biserica?!”

Păi, a şi înlocuit-o! Împreună cu televizorul şi cu Inter­netul. În estimp Luna, cică, se depărtează de Terra.

Vai, că nu e glumă. O, voi, viermilor! Domniile voastre, muştelor, albinelor, nu mai zumzăiţi, căci zumzăie eterul. Nefârtatele Faust triumfă. Profetic sună şi versul poetului nostru: „Răsare soarele, mă mir…”

20 ianuarie 1998

La pistă, Ben şi Fen

Primul este intelighenţia. Al doilea – rabocii klass. Amândoi, pensionari într-o suburbie chişinăueană… Ben se trage de la Benjamin, numele de botez al lui Franklin, descoperito­rul paratrăsnetului. Pe-al nostru l-au iubit părinţii, se vede, au pus în nume speranţă… Benjamin Franklin, ucenic la o fabrică de săpun, nopţile, în podul casei, la lumânare, citea. A rămas de la el şi un jurnal, cum să devii personalitate. În cele zece autosugestii una sună aşa: „Vorbeşte numai ceea ce ţi-e de folos ţie şi oamenilor, în rest – tăcere”. Oare nu cumva în tăcere l-a trăsnit gândul paratrăsnetului?

Fenea, adică Fen, tace în lipsă de autosugestie. Şofer, a fost preţuit între marii ştabi nomenclaturişti. Dar şi ca membru de partid, pentru că i s-a spus: „A nu, să intri în partid, dă ce­rere!…” Lui Feofan, buni­cu-său i s-a mărturisit: „Treb’sî şii cu dânşii, că şi Ke-ghe-be s-înti­risază”.

Acum, în doi, zvântează o tocitoare.

– Fenea, zice Ben. Ai făcut cerere?

Domol, încetinit, Fenea-Fen întârzie. Să zici, aşteaptă fulgerul să lovească paratrăsnetul. În sfârşit:

– Cui?

– Ce „cui”? Ce faci pe prostu’? Ministrului tău!

Benjamin, la anii lui, are o căpiţă de păr roşu-roşu, iar genele, flăcă­rui de chibrit. Fen îngână imemorial:

– Dacă-mi pare, nu-i ministru.

– D’apoi, Voronin a fost ministru, nu? Biletul de partid i l‑ai predat?

– …în pista mă-si, dacă ar mări penţia…

– Apoi, întreabă-l, Ţe-Ca ce are de gând?

– Crezi?

– Păi, klassovaia borba! Freacă-l!

Fen îl ogoaie pe Ben:

– Mă crezi? Numai la mata bieu vin curat. Încolo, totu-i pista mă-si, amestecat cu ceva!..

Bagă mâna după pachetul cu ţigări, privind absent prin geam toloaca, pustă kazahă. Veranda lui Ben e înaltă şi numai gea­muri – boxă de maşină basculantă.

– O să plouă, zice Ben, privind şi el afară.

Fen numără ţigările din pachet şi le bagă înapoi în buzunar.

– De unde ştii?

– Păi, Iaşul a transmis.

– Nu cred.

– Bre, când plouă pe Ieşi, plouă şi pe noi.

– Nu cred… Ieşii au ploaia lor, noi, a noastră…

Ben clipeşte năuc ochii săi alb-albaştri.

– Eşti tufecciu! Cât îi de la Ieşi până aici!?

– Ş-apă! De ce musai ploaia lor…

– Uite-te, bre, afară!

Norii par a fi pogorât în verandă.

– Nu-i musai…

– Hm, nu-i musai! N-ai înţeles până azi că dacă-i cutremur peste Prut, te cutremuri şi tu, rahatule?

– Munţii!.. Dealu’ nu cutremură!

– Tfoi-machi!

Sprâncenele lui Ben scânteiază – s-a aprins becul din verandă –, electricitate, pe orar.

– Iaca şi lumina, zice împăcat Fen. De ce zici tfoi-machi?

– Pen’-că musăieşti! Nu-i musai să plouă, nu-i musai Voronin, nu-i musai cutremur, capul tău sec nu pricepe – se depărtează Luna de tine!

– Lumea?

– Luna, măi musăilă!

Fen îşi fixează pupilele căprui în Ben.

– Pista mă-si… Spui şi spui, da’ cu Luna ce am?!

– Păi, că nu ştii în ce poziţie doarme cioara în copac…

– !??

Fen, ochi şi urechi, prefăcut stană în scaun.

– Du-te acasă! – îl repede Ben.

Încetinit, aiurit, Fen se scoală:

– Bodaproste. Vin la nieta – mă doare capul. Mă duc… Şi – deodată:

– Iaca, de amu plouă! Oare de asta mă durea capul?…

– Şezi, dar! Spune-mi, cu cine votezi?

– …pista mă-si. Mata zici, fuge Luna… Isplică-mă!

Ben umple concentrat paharul lui Fen.

Ploaia răpăieşte aplauze în geamuri.

10 februarie 1998

Un ecou, peste 2500 de ani

Motto:

Am putea vinde lumea de reflecţii în schimbul unei lumi de ecouri, de pure şi oarbe ecouri, a tot ce se aude ori ce s-a auzit în Univers.

Petru Creţia

Cine a auzit vorbindu-se dimineaţa despre Dao, poate muri împăcat seara.

Confucius

Vinerea trecută câţiva profesori şi elevii acestora de la Liceul „Gheorghe Asachi” din Chişinău m-au invitat la un dialog. Tema? „Viaţă şi creaţie”. Din cele nouă clase de a noua au venit… patru (4!) şi un sfârc. Am rămas plăcut surprins de doi adolescenţi. Ochii, feţele lor vădeau freamăt lăuntric întru Gândire. Nu e puţin, zău, căci asta e proporţia şi între noi, maturii, aşezaţi între Nistru şi Prut. Dar poate că greşesc? Poate că ceilalţi, cum se zice, masele, ascund, tăinuiesc ori înăbuşă necesitatea de a gândi? Japonezii zic: munca e 3%, 97% e ideea.

Puţine lucruri am spus elevilor. Nespuse au rămas multe, multe… Două gânduri străine, străvechi, scumpe însă fiinţei mele, nu le-am stre­­curat acestor adolescenţi. Vorba e de muncă şi modestie. Ar fi trebuit să încep aşa: „Eu sunt mai în vârstă decât voi cu o zi. De aceea, nu vă sfiiţi de mine”. Şi o sugestie, aceloraşi tineri: „De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să slujeşti pe Stăpânul Cerurilor, pe SHANGDI?”

Aceste gânduri au fost rostite de un chinez. Au ajuns şi m‑au pătruns şi pe mine peste 2415 (două mii patru sute cincisprezece) ani. Cu mare întârziere, chiar mare de tot! Fuseseră auzite înainte de naşterea lui Hristos, cu vreo jumătate de mileniu, însă, luaţi aminte, în două propoziţii, o întreagă Evanghelie. Şi – cât de simple, cât de accesibile, aceste învăţături!

Mai departe, gândul m-a purtat spre meleagul acelui chinez. Iată, îmi ziceam, cum cucereşti lumea – cu o propoziţie, cu o idee, nu cu Armata 14. Acela reuşise să topească şi fierul, să toarne fonta cu 1600 de ani înaintea europeanului! Reţineţi? Cel ce ştie a turna fonta mai ştie să dureze şi gândul…

He-he, pe atunci, pe când Europa asta legată la ochi de papi şi patri­arhi voia cu orice preţ să „elibereze Sfântul Mormânt”, China avea busolă (la propriu şi la figurat), descoperise praful de puşcă, tiparniţa, xilografia şi avea nişte poeţi, nici azi întrecuţi!

Îmi huiduiesc rasa şi continentul? Pe basarabeanul meu, fie Moţpan, fie Cepoi? Îi văd, zbierându-mi în faţă:

– Ne chinezeşti, ai?! Păi, şi noi suntem comunişti-capitalişti.

– Da, răspund eu, însă merele voastre agrariene putrezesc sub ploi şi brumă.

Dar să ne întoarcem la acel chinez, născut înainte de Hristos cu 550 de ani. Ştiţi de ce? Sub gerul alegerilor, deputaţii sus‑numiţi s-au chiflicit de-a binelea, ca şi merele, pricepeţi? Din lipsă de gând şi idei… Aflaţi, pe acel chinez împăratul l-a declarat… întemeieto­rul statului. Oare când se va naşte şi pe la noi un basaraboit, să-l decla­răm întemeietor de republică!? Personal, l-am întrezărit viu pe un răs… răs‑răs… număraţi de optzeci de ori acest „răs” şi o să vă apară în faţă răs-strănepotul lui Confucius, ministrul de finanţe în guvernul Chang kai-shi.

Despre el mi-a vorbit un bătrânel-sinolog, al cărui chip îmi stăruie şi acum în memorie.

17 februarie 1998

Din volumul „Verzi suntem, verzi”, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2009

CARTE SI FRAGMENT AUDIO - Povestea cu cocoșul roșu – Vasile Vasilache

De George Hari Popescu
Audio
Povestea face parte dintr-o antologie în mai multe volume a literaturii basarabene din sec. XX. Acest volum 3 l-am găsit într-o excursie la Chișinău, într-o după-amiază foarte călduroasă, după o masă pe cinste la Eli Pili. A stat cuminte la rînd la citit, dar acum cîteva zile am pus mîna pe el și bine am făcut! La acest roman, am savurat din plin limbajul. Dacă nu ai trăit măcar cîțiva ani în Basarabia, n-ai cum să-l imiți. Este o avalanșă de arhaisme, regionalisme, dar și jocuri de cuvinte și, pe ici-colo, cîteva calcuri lingvistice voite din limba rusă. Limba din „Povestea cu cocoșul roșu“ de Vasile Vasilache este ca o explozie de veselie, exuberanță și bună dispoziție. Nu vă ascund faptul că am stat cu dicționarul lîngă mine. Se poate înțelege totul din context, dar cu ocazia asta mai înveți cîteva cuvinte noi.


Dar nu se poate să nu apreciezi aliterațiile și enumerările de acest tip: Abia acum în jurul lui Bălan au prins a se învîrti, a se suci, a-l trage, a-l tipări, a-l vînzoli, a-l netezi, a-l cuprinde cu privirea de la cap la picioare și înapoi, de la picioare la cap, și-apoi jur-împrejur, cum ai căta un ou de bănuț, purtîndu-l între degete. El simțea, căci bou-bouț, însă simte dacă e viu… Și dacă tot sunt la limbă, am apreciat extrem de mult faptul că textul e scris firesc, cu „î“, mai ales că avem de-a face cu sute de cuvinte de etimologie slavă! Povestea îl are ca protagonist pe Serafim, un tînăr țăran cam dezorientat, melancolic și un pic nătărău. El merge la iarmaroc să cumpere o vacă și acolo se pricopsește cu Bălan, un bouț alb. Partea amuzantă este că și vițelul are o viață interioară intensă. Scriitorul dedică pagini întregi panseurilor vietății cu două coarne, dar și dialogurilor cu alte animale din bătătură. În afară de aceste elemente, avem de-a face și cu unele lecții despre lumea satului, despre orînduieli, relații interumane și moravuri. Serafim își scoase căciula din cap să se răcorească. Se cuvine spus, că el, trăind în cîmp, mai continua prin tradiție, deprindere, obicei (nici nu știi cum să-i zici!) să poarte și vara căciulă. O mentalitate, desigur, prin partea locului, crezîndu-se, că destoinicia omului, firea lui e să nu-și schimbe mereu acoperișul capului. Știut lucru, în zilele noastre creștinii din partea locului, dacă te vedeau umblînd cu capul gol, ar fi năvălit cu toții la casa ta să-ți aducă condoleanțe, chipurile, ori tata, ori mama, ori soția ți-a murit. Serafim trece prin tot felul de peripeții care nasc zvonuri și bîrfe în sat. Este o localitate dinamică, zilnic se întîmplă năzdrăvănii, certuri și împăcări, tranzacții și înșelătorii. Satul din cartea lui Vasilache este caricaturizat, uneori dus la absurd, dar este o reflectare a satului basarabean de după Al Doilea Război Mondial (și pun pariu că mai putem găsi acum prin Republica Moldova niscaiva sate asemănătoare). Peste toate întîmplările și personajele, bîntuie stația de radioficare a satului, un fel de mass-media locală. Cu ajutorul ei, văcarul Anghel ceartă lumea că nu are grijă de vitele pe care i le dă la cireadă și doctora așezării îi îndeamnă pe părinți să le de lapte copiilor, pentru că-i bun la creștere. Unde mai pui că dă și muzică radioul acela! Mai în toată casa răsună cîntarea radioului, mai tot satul se împînzi de sîrme, păienjeniș curat. Lumea se arăta bucuroasă, mai ales tineretul de azi, vedeți socoteală, ce-ți trebuie mai mult, cînd îți cîntă muzica la prispă!… Cei mai bătrîni și mai retrograzi se coșoveau unii pe alții cu întrebări piezișe, scurte însă: — Ți-au tras și matale la prispă, gramofon, cumătre Arion? — D-apoi cum altfel? Ce, eu-s pleșcat? Și eu sînt în rînd și egal! Această lume ridiculizată este analizată de un personaj omniscient, „academicianul“, de fapt un avatar al scriitorului. Acesta explică unele expresii și obiceiuri, oferă circumstanțe atenuante țăranilor, pune totul în context cultural. Este o stratagemă interesantă a lui Vasilache de a se face părtaș cu cititorul, de a empatiza cu acesta. Pentru că nu ai cum să nu rîzi și să nu-l compătimești pe bietul Serafim cînd toată lumea rîde de el pentru că a confundat un bou cu o vacă, așa cum reiese din acest fragment audio: La nivel serios, cartea relatează despre infiltrarea comunismului în viața unor țărani liniștiți. Aluziile la tot pasul la colhoz, taxe și o anumită schimbare de mentalitate denotă modul în care comunismul își făcea loc în satul arhaic. Acest roman este o poveste postmodernă în limbaj regional, care te va încînta în mod sigur și care parcă e făcut să fie citit cu voce tare, ca să simți melodia graiului și să intonezi emoțiile personajelor. „Povestea cu cocoșul roșu“ de Vasile Vasilache, 2004, Editura Știința, Chișinău, 264 pp.

(sursa: STRAINI PE NET)

Vai nouă, miorilor!…

Lenea noastră de a gândi gândul mântuitor e pro¬verbială. „La ce bun să gândesc, dacă am să mor! Toarnă, să mă răco¬resc!” În depărtata copilărie, în preajma sărbătorii Crăciu¬¬nului, codrenii veneau în satul meu să facă schimb de prune afumate, mere-ţigănci, pe porumb. Strigau pe la porţi: „Mer-ş-perj – pi popşoi! Mer-ş-perj – pi popşoi!” Bengoşii localnici îi luau peste picior:

– Măi, merje-n pearjă! Funtu-ţi pi-kila-mă-ti, vrei?
Abracadabra asta o auzi astăzi de la tribună, în parla¬ment, în piaţa-bazar şi în spectacolele lui Gheorghe Urschi. Neamţul, însă, zice: „Limba e cetatea omului”.
Mai are astăzi românul-basarabean cetate?
Când oamenii se văd învinşi, le ia apărarea limba. Ultima lor redută e graiul matern.

Ilustra doamnă Thatcher, devenind prim-ministru al Marii Britanii, ce a făcut dintâi? Şi-a luat profesor de limba engleză. Ce fac şi au făcut primii noştri miniştri? Au spus că… au altă limbă! Acum pricepeţi cine ne-a trădat şi ne-a predat cetatea? Mamele copiilor de beduini-păstori îşi lovesc peste gură odrasla, în clipa când aceasta stâlceşte zicerea, rostirea cuvântului. Motivul? Deteriorează învăţătura lui Mahomed Profetul. A Coranului, adică. Ia întrebaţi-vă: de ce statul Israel s-a întors la rostirea ivrită a lui Moise?
Ştiţi ce am observat? Învinşii împrumută de la învingător ocara, înjurătura şi… numele-prenumele. Motivul? Cât mai iute să se pitească, să se dosească, să se tăinuiască printre învingători. Văzut aţi mişeii?!

Cândva la Iaşi, elev fiind, eram poreclit Vasia-siliotcă. Ştiţi cine-mi zicea asta? Un unghenean de dincolo de Prut, Nicolae Zaharia, cu casa lângă podul rutier. Auzea din Unghenii de dincoace: „Vasia, cumpără şi o siliotcă, s-o prăjim şi s-o mâncăm cu măliguţă”.
Prăjiţi-sovietizaţi, noi ne-am botezat pe loc în… Vladlen şi Veaceslav. Apoi am trecut la iof foi machi şi bliaghi. Încoace, pe când Brejnev era la putere, hop-na!, a intuit, coţcarul, ce ne lipsea – în constituţia lui nu mai exista etnie rusă, cecenă, ucraineană, ci aia pe care o caută azi tovarăşul Voronin – soveţki grajdanin.

„Am urât Moldova… pentru că ne surprinde aproape copii, pentru că ne infiltrează otrava nostalgiei când noi nu ne am înţeles rosturile şi nu înţelegem umilinţa sufletului prins în gheară străină. Ne învaţă să cultivăm melancolia, idilele, amintirile – fără să ne înveţe şi arta de a le stăpâni. Viciată în rosturile ei lăuntrice, Moldova altoieşte în conştiinţele neorganizate germenul unei feminităţi capricioase şi adorabile. Inconştientă, seamănă cele dintâi îndoieli, acele sentimente de abdicare, de bagatelizare ironic-sentimentală, care se ancorează pe neştiute într-un colţ de suflet şi intervin funest în marile împrejurări ale vieţii”.

Citatul acesta se cuvine scris pe covorul fiecărei locuinţe – de la prezident, în jos, până la cei ce ştiu cetirea. Aparţine unui cărturar cu tată moldovean. E Mircea Eliade, în 1928 scris. Iată-ne în 1998, aciuaţi în zodiac oriental şi în anul Tigrului. Ei bine, văd, nu ne clinteşte din moldovenie nici Tigrul. Vai nouă, miorilor, cu două bohonoase… Adică două stomacuri, pentru că am supt la două oi.
13 ianuarie 1998

Dracul aduce musafiri

La carte proverbul sună aşa: „Dumnezeu face casa, dracul aduce musafiri”.
Mare faraon îi Mihai al meu. Mă vede sub un măr rodit, în asfinţit de soare.
– Preafericitule! Primeşti musafiri?
– Vai, exclam. Fii binevenit, Mihaile!
– …Îmbrăţişează-mă! Ţi-am durat pe veci o cărare de ciment de la poartă în casă! Are să mă supravieţuiască: ca azi doar m-am născut!
– Să-ţi cinstesc naşterea?
– Doar cu un măr… ş-o floare, atât. Un prieten din copilărie mă aşteaptă, îi grăbit – scapă autobuzul de Orhei.
Tai trei lujeri de trandafir. Mişulică rupe două mere. Primeşte trandafirii, şăgalnic susură:
– Cinci lei, împrumută pe o zi ş-o noapte, ai? Nu-mi dai mie, da’ prietenului… să-ţi muşcăm merele.
Peste o săptămână iată-l, în sfârşit, pe Mişulică. Exuberant.
– Nu credeam să ajung ziua când să-ţi întorc datoria! – şi îmi întinde cinci lei. – Îndoită mulţumire, tare bine au prins. Apropo, ai un sac? Plec la Cahul, la cumnatu-meu, grădinarul. Are gogoşari, are ceapă, are ardei graşi – vreau să te servesc, pen’-că m-ai servit.
– Cât e pe acolo kila?
– Phe, kila! Zece lei ciuhalul. Vânăta – doisprezece, ardeii graşi – opt.

Aude nevasta. Consiliu în trei. Lacomă, soaţa scoate 30 de lei, alege trei saci barosani. De colo, îi întind şi eu cinci lei pentru servicii. Leii cu pricina… Dusu-s-a Mişulică. Aşteptare lungă, o săptămână, două, trei. Când pe a patra, o epistolă – sfâşietoare. Mi-o înmânează doi domnişori spilcuiţi, unul cu cărare în păru-i lucitor de briantină, al doilea, cu pălărie de apaş.
– Vasilache, scriitorul? Poftiţi…

Mesajul, scriitură de mână, vârtos tremurândă. O chisăliţă de chiriliţă cu „latiniţă”. În schimb, conţinutul e de-a binelea lugubru. Lui Mişulică, ziditorul cărării mele de ciment, i s-au luat picioarele. Zace în spitalul republican.
– Dar ce a păţit? – întreb înfiorat pe cei doi soli.
– Romatism… – zice prompt pălăria.
– Supt picături, tătî vremea, zice briantina.
Atunci, şi eu:
– Da’ pentru ce-i trebuiesc zece lei?
– Bendzin… Plecăm la Orhei, da’ n-avem bendzin s-o aducem pe mă-sa…
– Aveţi maşină??
– Nu-u-u! – şi briantina aruncă sclipetele negre peste soarele în asfinţit. Mişa are un drug, acela are maşină, da’ n-are bendzin.
Ori încurc eu ceva, ori îndrugă ei verzi şi uscate.
– N-am, zic. N-am primit pensia…
S-au pleoştit. Se răsucesc îndoliaţi ca doi veterani în mausoleul lui Lenin. Consoarta, în uşă, i-a ţinut sub ocheană.
– Cine-s?! Ce vor??
– Să amăgească!… – răspund şi pornesc tiptil din urma lor. Soaţa:
– Da’ tu încotro, amu?
– Muiere, or şterpeli ceva, or rupe ceva!! Ai uitat cum milogul acela ne a rupt creanga puiului de cais, pentru că nu l am milostivit?
Aşa, din urma lor, cu privirea. Adică, pe zidirea lui Mişu, „din poartă până-n casă”. Hop-na! – de după muzeul Şciusev, vocea lui Mişulică răzbate, înfundat.
– V-o dat? Nu v-o dat??
– C-cea mă-si! Nu-i scriitor, da’ pricuror: pentru ce-i nevoie de mă-ta? Când te-ai născut? De ce zaci?? Unde-i afto nostru?…
Mişulică, geniul paiaţarlâcului, îi striveşte:
– Pederaştilor! Nu pricepeţi? V-aţi ruşinat, găinaţilor, pentru că nevastă-sa îi tânără!
Bravo, Mişule, zic. Un ţigan ghigosit fără bilet în troleibuz striga: nacealnic, ai milă, o iubăsc tare-tare pe mămuţa nietale! Tu, cu cărarea, tu, cu musafirii…

27 ianuarie 1998

Din volumul „Verzi suntem, verzi”, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2009

Vasile Vasilache

(sursa: Jurnal de Chisinau)

De la Vasile Vasilache Vrăjitorul auzite /citite (90 de ani de la naştere)

…cu Ambasadoarea SUA

Pe 24, recepţie oferită de Fundaţia Soros şi Ambasada americană… Concert de Crăciun. Apoi un spectacol improvizat a la Santa Claus şi Moş Crăciun. În rolul moşului autohton avem surpriza de a-l recunoaşte (după inflexiunile vocii specifice, inconfundabile) pe… Vasile Vasilache. Rolul nu-i prea reuşeşte. Evită cu greu gafele, dar, până la urmă, comite una, ce-i drept, „acceptabilă” în contextul umoristic al spectacolului. Deci, lui Moş Crăciun-Vasilache îi revine misiunea de a-i înmâna un cadou Fetiţei, în rolul căreia a fost de la începutul până la sfârşitul serii doamna Ambasadoare Pamela Hyde Smith, în fes alb-roşu şi mantou roşu. Înainte de a-i oferi cadoul, Moş Crăciun se cuvenea să întrebe cam astfel: „Dar cum a fost Fetiţa în anul ce s-a scurs, cuminte au ba?”. Pe când, luat de emoţia rolului, Vasilache-Crăciun o întreabă pe dna Ambasadoare: „Ia să-mi spui mătăluţă, cum ai fost fetiţă?”. Echivocul trezeşte hohote de râs. Revenindu-şi din uluiala şi confuzia momentului, Ambasadoarea-Fetiţă îi replică: „Ba n-am să-ţi spun, moşule, că nu-i treaba ta!”

Leo Butnaru, Jurnal, 26. XII. 1992

Rubrică îngrijită de Vladimir Beşleagă

(sursa: Jurnal de Chisinau)