Nr. 5-6 (249-250), mai-iunie 2016 Vasile Vasilache – pagini inedite

Chistolul cu dop

Urători suntem trei: frate-meu Sârghi, eu şi vărul lui tata zis Goriţă. Mumuruzi tustrei, în schimb şi negustori, nu numai urători!
- Gâşligăm! Gâşligăm şi ne cumpărăm un chistol, zice hotărât Goriţă.
Mama potriveşte răciturile în farfurii. Duhul lor se înalţă până la icoana sfântului Nicolae. Acuşica va să strănute sfântul, căci mie îmi lasă gura apă. Deodată… strănut eu!
- Ei, într-un ceas bun, zice mama. Întâi uraţi-o pe bunică-ta Varvara. Pe urmă, pe mătuşă-ta Mărioara, pe urmă pe năşelu Vasile.
Ochim prin fereastră pridvorul bunicii. Nu avem între noi gard şi la pridvor uşile sunt date în părţi. Îmbucurată, mama o să ne petreacă cu ochii drept urătorii soacrei.
- Cerem la bunica nişte poamă…
Frate-meu Sârghi chiar, zău, o şi molfăie. În casa cea mare la bunica atârnă în grinzi nişte struguri de poamă-coarnă. Acum sunt zbiciţi de câteva ninsori la rând, căci pe afară, pe sub prispă, pe sub pridvor şi în ogradă s-au zidit metereze, nu nămeţi.
- Doi boi… doi vaci, scoate, babă, doi colaci…
Cât e în cap, atâta e şi pe limbă. Bunica ne învăluie cu o privire duioasă, dar şi dojenitoare:
- Mânca-v-ar norocul, parcă sunteţi ciumaci!
Ce înseamnă ciumac? Se vede că numai ea una ştie. Hăt într-un târziu, când am citit Cantemir Dimitrie, am aflat că ciumacii erau vânzători de sare şi se ridicau dinspre Ovidiopol spre Liov.
- Ziceci „doi vaci” ca ciumacii?
Dispare în casă, – noi, iată, în loc de daruri, primit-am dintâi o învăţătorească-negustorească istorie şi lingvistică.
Revine bunica cu un căzănel cu prune afumate, uleioase, şi cu trei gutuie.
- Daţi straista.
Frate-meu Sârghi, boboc cu troscot în plisc, zice:
- …da poamă, mâcăi, nu ne dai??
- Vă-le-leu, parcă eşti Aghentu Ioviţă. Ai parale, n-ai parale, dă parale!
S-a îmbunat şi continuă:
- De la o mâine, Seriojel, pe mâine poama, când veniţi cu semănatul la bunica.
În straista de păretar vărgat s-au rostogolit prunele unsuroase. Vai, vouă, prunelor, o să vă împăroşaţi, iar de la o mâine şi abecedarul o să se afume…
Ieşim în ulicioară: unul cu clopoţel de miel, altul cu o tilincă de vacă şi Goriţă… cu o „boambă”, aşa îi zicem noi. Bomba asta e o cutie de conservă. N-aţi văzut astfel de bombe? Mare descoperire din mâna cârlănarilor: în­tr-o cutie goală pui un pietroi şi îl înmormântezi acolo, astupând cu alt pietroi gura cutiei. Când arunci o astfel de bombă din urma oilor, a cârlanilor, aceştia scapără din picioare şi sar în văzduh.
Iată-ne în şleau. Prima casă din dreapta e a jupânului Froica. Printre multe alte mărfuri, ţigară „Plugar”, chibrituri, gaz lampant, el mai vinde şi chistoale cu dop. Preţul: doi lei… Aman om bun e jupân Froica: cumperi, nu cumperi ceva din dugheană – el te dăruieşte cu o manpasică vişinie. Ne-a venit şi ideea cea grozavă: dacă îl urăm noi în iastă zi, te pomeneşti, s-a milostivi şi ne-a îmbuna cu un chistol, ai? Ideea e a lui Goriţă, e căpos, ne îndrumează:
- Întâi să-l întrebăm, dacă primeşte urători ovreul.
Prin sat umblă un zvon plin de haz despre jupânul Froica. Îl are vecin pe Vanea Ţibuleac, care e pe mică pe ceas în dugheană. Ba îi ridică un sac, ba îl deşartă, ba îi aduce apă de la fântână, ba îi drege gardul. Jupânul Froica e bătrân, iar cei doi feciori ai lui au plecat în Palestina. Acolo e cald, nu ninge, nu îngheaţă. Zice-se, au să-l cheme şi pe jupânul încolo, dindată ce termină marfa din dugheană. Anecdota însă e următoarea: seara, când Vanea Ţibuleac să pornească spre casă, câte ceva se lipeşte de mâna lui. Adică îl fură pe ovreu. Însă, jupân Froica nu se pierde cu cumpătul: de fiecare dată îl previne:
- Vane! Vane! Arapii taie hoţului mâna, da tu, la ovreu în dugheană, de ce le ţii la spinare? De ce?
- Fiindcă mă bănuieşti, jupâne. Şi să ştii că la mata nu mai vin.
- Ba să vii, Vane, să vii, că suntem vecini şi rămân! Dacă am să plec în Palestina, tu cu mâinile la spinare, cine ştie unde o să ajungi? Din patru tobultoci cu grăunţe pe prispă… au rămas trei. Asta ieri a fost, ieri.
Vanea Ţibuleac îl învânează:
- Dacă mă bănuieşti, îţi aduc grăunţe de ale mele, îţi aduc un tobultoc! Ieri n-am fost la mata.
- Bine, Vane, bine, am să-ţi plătesc grăunţele mele de două ori…
Aşteptăm în drum, ne pişcă gerul şi Goriţă nu mai iese. S-a dus să întrebe dacă primeşte urători. Uite că pe mine şi pe frate-meu ne-au prins îndoielile: te pomeneşti, îl urează pe jupân de unul singur şi se face cu pistol Goriţă. Iar noi, noi rămânem cu perjele păroase în straistă.
Aleargă Goriţă ţinându-şi cu dreapta căciula. Parcă e fugărit…
- Băi! Băi, ce plânge giupânu’! Vanea Ţibuleac îl ţine de umeri, da dincolo în cămară Hona se bate cu fruntea de uşă s-o sloboadă…
Trăsniţi suntem tustrei, aiuriţi. Cu sufletul la gură, Goriţă ne lămureşte cum îl duce mintea. Cică, jupânul a primit veste din Palestina: arapii i-au împuşcat un fecior. Straşnică durere, a rămas numai cu unul acolo… Încotro să se ducă? Cine îl înmormântează? Înseamnă că şi mâine, şi poimâine, şi răspoimâine dugheana lui jupân Froica va fi închisă şi el va sta în întunericul odăii cu obloanele trase, cu picioarele încrucişate pe podea. Aşa se jelesc la ovrei morţii. Chistoalele… chistoalele vor sta cu dopul în ţeavă, amorţite şi ele.
Peste o casă de la jupân Froica, domnul învăţător Samoţchi ţine şi dânsul dugheană. Acum e închisă, pentru că domnul dascăl de sat a sărbătorit pe stil nou. Ţăranii însă, conservatori cum sunt, ţin Anul Nou peste două săptămâni, mai târziu…
Cotim la dreapta spre nanu Vasile a lui Ion Nichita. Frate-meu Sârghi e scârbit: nu a gustat struguraşii de poamă-coarnă, morţi în Palestina, stilul nou şi vechi, dughenele închise, chistoalele zăvorâte.
- Cerem de la nanu Vasile doi lei, cumpărăm mai pe urmă chistol.
Într-adevăr, nanu e fără copii, fiindcă e spân. De atâta şi voieşte pe unul din patru fini, pe unul de-ai noştri, să-l înfieze. Îndeosebi, pe mine, tot Vasile.
Drumul e lung şi greu, pârtie nu este. Doar o cărăruie şi pe de laturi, cătină înaltă, salcâmi piperniciţi, porumbrei, iar dincolo, livezi, livezi, livezi, în care acum joacă viforul într-un picior. N-am de lucru şi zic cu ochii pe vifor:
- Haideţi, haideţi, pe aici iese noaptea Aghiuţă…
Cei doi s-au oprit locului. Goriţă se holbează:
- Cine-i Aghiuţă?
- Necuratul! Ucigă-l-toaca! Faceţi-vă cu limba cruce şi păşiţi, că ne apucă noaptea.
Nanu Vasile istorisea lui tata că, cică, într-o seară i s-a arătat între hândichiurile acestea întunecoase… Boala Vacii! Apoi, altă dată, i-a ieşit înainte o arătare, mică-mică, cât gavanosul de jumere. S-a speriat nanu şi a strigat din rărunchi: „Săriţi! Sări-iţi!!” Şi, cică, din gavanos a ţâşnit un câine.
Drumul se scurtează la gânduri negre – te mână graba şi frica. În sfârşit, ajuns-am. Ne oprim la prispa casei de la vale. Aici stau înşiruite vreo şapte căldări cu apă, îngheţate bocnă. Două coromâsle lângă ele, zise şi cobiliţe, începem inimos să urăm căldările: „Doi boi, două vaci…”
Din căsoaia de la deal iese nanu Vasile şontâcăind şi cu un braţ mai scurt, căci e invalid din 1916.
- Brava, finilor, brava! Ia uraţi-mi şi căsoaia!
Părăsim căldările, dar de ce sunt şapte? Păi, nanu Vasile aduce apă tocmai de la fântânile din fundul grădinii noastre. Se vede, nana Ana a făcut „rezerve”: nămeţi, vremea aspră de iarnă. La Crăciun vremea era moloşagă, a venit nanul şi nana. Primul a început:
- Fine Ioane, am venit după un fin mititel… Pe care mi-l dai? Fine Vasile, ce zici? Fine Ioane, îi dăruiesc casa în vârful dealului, acoperită cu tablă, juma’ de falce de livadă, o iapă Roaibă. Pe crucea mea, îi fac hârtie când zici. Mergem la primărie…
- Finu-to ista, mişelul, până nu-l speli cu cureaua la poponeaţă, nu-şi aduce aminte că are faţă s-o spele.
Ca tot ţăranul, tata una ştie: de lauzi ceva ori pe cineva – se pierd, în schimb, de-l huleşti, dracul ţine cu hulitul.
În sinea mea mă văd boier în vârful dealului: casa arătoasă, acoperită cu tablă albă… Nana Ana m-ar desculţa şi pe mine, ca pe nanu ist şontâcăit. Şi dimineaţa, şi seara, căci aşa-s invalizii, aşa face bunica şi cu bunicul Pavel. Alt gând mă îndoieşte: dar dacă mă pune pe mine nanu să-l încalţ şi să-l descalţ, ai?
- Amu uraţi căsoaia, bre, să vă audă şi Roaiba.
- Doi boi, doi vaci…
La coada Roaibei iarăşi am devenit ciumaci. Clopotul, tilinca, „boamba” lui Goriţă şi inimoasa noastră urare prefac văzduhul, curtea, căsoaia, mahalaua într-un vacarm, de se spulberă omătul. Măi, şi unde prinde atunci Roaiba a sfârâi din copite, a izbi pereţii căsoaiei şi a necheza, îngrozită. Să zici, voieşte să dărâme grajdul. Atunci şi nanu Vasile:
- Ho, haramule! Băieţi, treceţi la nană-ta, iaca a ieşit.
Nana Ana are chipul ca sfânta Vinere: prăşeşte, sapă, taie lemne, spală, încalţă, descalţă, îngrădeşte, poartă umblătiul, ba şi Roaibei îi cară apă, nu cumva să o deoache satul. Acum a ieşit cu darurile, Doamne, ce mai de-a bunuri a scos! Mere domneşti, nuci, covrigei de târg, prăjituri de casă, confete pântecoase, de ţâşneşte povidla din ele. Un marcoteţ plin! Ne tot împarte, dar văzând că palmele, pumnişorii noştri sunt mici, exclamă:
- Aracan! Voi sunteţi fără traistă, măi?
- Suntem în holoată.
Atâta dărnicie m-a încurajat nespus şi deodată spun:
- Năşică Anică, dă-ne şi doi lei!...
Nana Ana face ochi mari de icoană. Strigă către naşu Vasile:
- Auzi, omule, ia scoate doi lei!
- Pentru ce?
Vine aproape-aproape, curios nespus. Frate-meu Sârghi, hodoronc-tronc:
- Treb’ doi lei… să cumpărăm un chistol!
Nici lui Goriţă nu-i tace gura:
- Lu’ giupân Froica, un arap i-o ’puşcat feciorul cu chistolul! Ne-am dus să-l urăm şi… ce am aflat? Ferească Dumnezeu!
Naşii noştri, priviri alb-albastre, acum zăpada le spălăceşte ochii şi îi topeşte în nămeţi.
- Măi lăieşilor! Cerşiţi ţigăneşte?! Ce căutaţi voi la Froica, dacă omul e în scârbă?
Plecăm cu toţii frunţile. Goriţă o şi ia spre poartă, noi, după dânsul.
- Staţi, bre! Ascultaţi: veniţi mâine cu semănatul şi nanu o să vă deie lei… Azi, doar uraţi-araţi cu doi boi, semănatul rămâne să-l faceţi mâine.
Vasăzică, i-am urat iapa azi, mâine, seamănă-i-o!
E viclean nanu: mâine-i ziua lui sfântul Vasile – a mea şi a lui nanu. Dar tata altfel serbează: ne-a sculat până la răsăritul soarelui, ne-a înfofolit în ţoale şi ne-a scos în curte, dintâi umplându-ne buzunarele cu grăunţe.
- Băieţi, semănăm ocoalele, vitele, oile, caii, porcii, coteţul cu păsări.
Asta e onomastica mea. O facem şi pe asta. Când colo, tata ne înmânează câte-o furcă, câte-o greblă, câte-un ţăpoi şi, închipuiţi-vă, ne pune… să greblăm şi să căpiţăm cu ţăpoiul şi grebla zăpada. Să luăm în furcă nămeţii, să vânturăm cu furca sulurile de omăt. A ieşit mama, plesneşte din palme:
- Bărbate, de ce-ţi faci râs de copiii tăi?
- Ca să nu umble cu cerşitul, femeie. Lor nu li-i dragă munca… Închipuie-ţi, ieri s-au pornit cu uratul, s-au dus la naşu Vasile şi i-au cerut bani de chistoale! Le arăt eu chistoale… Ţăranul umblă cu grebla, umblă cu ţăpoiul, nu cu chistolul…

POST-SCRIPTUM
Schiţa asta e document de epocă – numele de oameni sunt din satul meu. Nana Anica a murit curând, eu copil fiind. La fântână a năboit-o sângele prin gură în timp ce scotea apă.
Cam pe atunci a plecat în Palestina şi jupânul Froica, la feciorul cel viu. În 1941, prin martie, învăţătorul Gheorghe Samoţchi şi-a pus juvăţul în gât: seară de seară îl chemau la KGB, avea trei feciori peste Prut şi ţinuse prăvălie.
Pe când frontul ruso-german se întindea în lungul liniei ferate Iaşi-Chişinău (1944, mai), a murit mama de tifos exantematic. Avea numai 37 de ani.
Tata, curând, peste vreo trei săptămâni, şi-a pus mâinile pe piept, dându-mi de grijă:
- Copile, ia seama de fraţi. Mai departe eu nu voiesc a trăi, fiindcă vrednicia şi truda ţăranului au să fie călcate în picioare.
A venit foametea, bunica Varvara a fost sugrumată şi prădată.
În aceeaşi foamete a lui 1947 s-a stins şi nanu Vasile, sub gardul casei sale, acoperite cu tablă de zinc.
Grigore, sămaşul meu, a devenit activist de partid. În 1949 a deportat ţăranii vrednici, inclusiv pe nanu-său şi moşu-său, chipurile, e culac. Acelaşi Grigore pe urmă s-a alcoolizat. S-a stins de tuberculoză după Congresul XX al PCUS în spitalul de ftizie din Chişinău.
Frate-meu Sârghi, după ani mulţi în lagărele de deţinuţi, de drept comun, acum e pensionar. Uneori lăcrămează: cui lasă el azi gospodăria?! Şase copii s-au cuibărit cu toţii prin târguri, printre străini.
În schimb eu… Probabil că Dumnezeu mă ţine pentru mărturisiri: recunosc, am cumpărat nepotului meu mezin un chistol cu dop. Când şi când puşcăm în ochiul cu albeaţă al televizorului, care nu răsfrânge trecutul. Altfel de ce v-aş povesti eu aceste trago-drame, dacă m-ar lăsa în pace memoria. Zice-se, cine uită trecutul, acela nu stăpâneşte prezentul. Ei, să nu-i bagi tu un dop în gură istoriei care nu face altceva decât să se uite trecutul?

Pagină redactată de Victor VASILACHE

CONTRAFORT - Nr. 5-6 (249-250), mai-iunie 2016 Vasile Vasilache – pagini inedite

Fragmente despre Andrei Tarkovski din „Jurnalul intim” al lui Vasile Vasilache

13/V-67

Aseară am făcut cunoștință cu Tarkovski. Gesticulația, mișcările, comportarea – un neastâmpăr, parcă voit demonizat... Poate pentru a-și ascunde înstrăinarea față de cele înconjurătoare? Oricum, ai impresia unei agresivități silite/„forțate”/„nevoite” (de la „nevoie”), pentru a-și păstra intactă o copilărie întârziată (sau poate netrăită...?). După câteva pahare de vin, pe drum, în „Volgă” unde zice deodată:
– А я не помню, совершенно не помню свою первую женщину, ничего не помню! Ах, жаль, как жаль!...1
– Я до кожи помню … всё, всё!2
Și el: – Я понимаю, я всё понимаю…3 – și în privirile lui, care-s, ți se par, iuți, „întâmplătoare” și „fixe”, – zic, și în ton, în privire era următorul subtext: „Am înțeles, te înțeleg, foarte multe ... totul-totul înțeleg, dar unele nu le simt, nu le „simțesc”, și așa-s de sărac atunci ...”
În altă parte unde zice:
– Говорят, повторяют: «если бы я начал свою жизнь сначала … я бы также её начал...» Нет, я бы не так начал… Я бы занялся музыкой, я кончил музыкальную школу, я бы стал дирижером, играл …4
Eu îi zic: – Нет, не жалей… знаешь, если бы я был твоим старшим братом, я бы отсоветовал, сказал, займись тем же (т. е. кино).5
El: – Жестокий был бы ты брат.6
Eu: – Знаешь, Андрей, истинно лишь то, что происходит, а раз это произошло…7
El a râs vesel, bucuros ...
De altfel, are un râs sticlos, nervos, o față care te izbește printr-o necontenită mișcare convulsivă; ai senzația că poartă un obrăzar din care face ce vrea, pungindu-l, desfăcându-l, unghiurile, colțurile gurii ducându-le până la ureche, străin, automat.
Impresiile și ideile trăiesc în el nu știu cum anapoda, paralel, primele mai mult se tac, răzbesc acestelalte. De altfel, pentru idei are, nutrește ambiție, le vrea, le caută, se dorește intelectual cu orice preț, judecând după dialog, după cuv. de la colegiu ... Ș-atunci e un așa de mare (matur) copil!... O plăcere pentru mintioși să-l privească... În schimb... i-auzi-l!
– Надо мне, хочу, стричься коротко, коротко...8
Eu: – Вот, я уже… я так доволен!...9
El, sincer, copilărește, repet, sincer-sincer, cu o bună invidie:
– Хорошо, что у тебя голова круглая… а моя, посмотри, вообще10 … și începu să și-o pipăie cu părere de rău...

14/V-67
Stăteam la masă la Ghidighici. Deodată Tarkovski desprinse de pe un trandafir un gândac-de-mai.
– Майский жук ! – spuse cu oarecare sfială și repulsie și-l puse pe masă.
– Вреден, вреден! – spuse cineva. – Приносит вред.11
– Да, вреден! – spuse și el.
Atunci îl luai în mână. Tolocenko:
– Дайте спичку…12.
– Для чего?13 – curios, întrebă Tarkovski.
– Пропеллер… Сейчас сделаем из него пропеллер!14 – zic eu.
Tarkovski, milos, rugător, fetește!
– Что вы! Не надо, ну, зачем!15
…Am luat seama încă o trăsătură la el: în timp ce vorbește, ca să vorbească, să întrețină dialogul, – paralel făcea o contemplare, înceată, pur intimă, a lucrurilor, fără să spună un cuvânt despre asta.
...Apropo: M-am sculat cu o veselie, cu o bucurie, cu o duioșie, pentru faptul că l-am cunoscut, cum n-am avut de mult despre oameni.

Aceeași zi, 14/V
Ca niciodată, omenirea trăiește sentimentul acut al bucuriei, pe care l-a avut Faustus, imediat ce a încheiat pactul cu diavolul!... Omenirea e beată de sentimentul cunoașterii, oare n-o să-și frângă gâtul, n-o să-și spargă capul? Ciudat, la asemenea cotituri de vreme, își uită trecutul! Ca și un vehicul după ce-a cotit! Dar, pentru o lume care-și uită trecutul (neciteț?) – și dă drept virtuți păcatele și drept păcate – virtuțile, – ea, o astfel de lume, n-are Prezent! Atunci mă întreb cum poate ea să aibă, să-și facă, să-și proiecteze, să-și întemeieze un viitor?! (Pe care-l țipă! – vezi China!)
Alta: – Rădăcinile artelor (poezie, pictură, muzică!) sunt în religii, atunci de ce mai practicăm arta, dacă nu-s religii?
– Pentru că din act al necunoașterii a evoluat în act al cunoașterii...
Foarte frumos și acceptabil, dar atunci de ce-i implicăm moralitate, vezi bine, cunoașterea e în afara moralei, frate!...
(Paradox al vieții: nimic n-am văzut altceva mai susținut și încurajat de morală ca actul de a purcede la... cunoaștere! Doamne!...)

16/V – 67
Mi-am amintit: ieșind de la restaurant, cineva îi arată lui Tarkovski, mai bine zis, chiar îi rupe și-i dă câteva zarzăre. Îi spun că-s ja(ve)rdele, nu abricoase, că-s așa și pe dincolo și că... copiii le mănâncă cu poftă. Andrei le ia, ronțăie una, două... Mașina merge, noi am și uitat de „ja(ve)rdele”,– când numai ce-l văd că mi le întinde:
– Слушай, на, большe не могу!16
(Un altul le-ar fi aruncat... muțiș ori...) Pe când el ca un băiețandru:
– На, слушай, я их больше не могу!17 – și mi le-a pus în palmă.

23/VIII-67

Din jurnalele lui Tarkovski:
„Человек, который не стремится к величию души, – ничтожество.”
(„Un om care nu aspiră la măreția sufletului e un nimic.”)
„Каждый художник во время своего пребывания на земле находит и оставляет после себя какую-то частицу правды о цивилизации, о человечестве. Сама идея искания, поиска для художника оскорбительна. Она похожа на сбор грибов в лесу. Их может быть находят, а может быть, нет.” („Fiecare artist în timpul vieții sale pe pământ găsește și lasă în urma sa o fărâmă din adevărul despre civilizația umană. Însăși ideea de a căuta este ofensatoare pentru artist. E la fel cu culesul ciupercilor în pădure. Poți să le găsești, dar poți și să nu găsești nimic.”)
________________
1 Aici și în continuare traduceri din rusă: „Nu-mi amintesc, absolut deloc nu-mi amintesc prima mea experiență cu o femeie. Nu-mi amintesc nimic! Îmi pare rău, îmi pare rău!”
2 Eu îi țin minte și culoarea pielii. Tot-tot!
3 Înțeleg, înțeleg totul…
4 Unii spun, le place să spună că „dacă aș începe viața din nou, aș trăi-o la fel”. Nu, n-aș începe la fel. Aș fi ales muzica, aș fi terminat școala de muzică, aș fi devenit dirijor, aș fi concertat…
5 Nu, să nu-ți pară rău. Știi, dacă aș fi fost fratele tău mai mare, te-aș fi convins, aș fi insistat să te ocupi de același lucru (adică de film).
6 Ai fi fost un frate foarte crud.
7 Știi, Andrei, e adevărat doar ceea ce se întâmplă. Și dacă s-a întâmplat să faci film…
8 Ar trebui, vreau să mă tund scurt, scurt…
9 Iată, eu am și făcut-o. Sunt atât de mulțumit!...
10 E bine că ai o scăfârlie rotundă, pe când a mea, uită-te…
11 E dăunător, dăunător! Face doar rău!
12 Dați-mi un chibrit…
13 Pentru ce?
14 Elice. Acuși facem din el elice!
15 Ce e cu voi? Nu trebuie, de ce?!
16 Ascultă, ține, nu pot mai mult!
17 Ține, nu pot mai mult!

Pagină redactată de Victor VASILACHE și Ana DRUȚĂ
_______
Andrei Tarkovski a fost supervizor artistic la filmul „Serghei Lazo”, Moldova-film, 1967.


Nr. 5-6 (249-250), mai-iunie 2016 Vasile Vasilache – pagini inedite

Un autograf de la Vasile Vasilache

Vasile Gârneţ

Vasile Vasilache ar fi împlinit 90!
L-am văzut de mai multe ori în anii studenţiei mele şi după, însă am îndrăznit să mă apropii de el pentru un autograf şi să-i vorbesc când eram deja redactor de carte la editură („Literatura artistică”), în toamna lui 1986, unde tocmai îi apăruse volumul de „Scrieri alese”, care cuprindea Povestea..., Elegia…,Surâsul… Apariția lui, cu o barbă à la Hemingway, a stârnit furori la editură printre doamnele-redactori. Citisem cartea, făcusem multe sublinieri şi note, aveam gata câte o formulă critică impresionantă pentru toate titlurile, dar cel care a vorbit mai mult a fost Vasile Vasilache. Când a aflat cum mă cheamă, m-a întrebat dacă eu sunt acela care a publicat acum două luni de zile un fragment de roman în revista „Literatura şi arta”. Da, eu eram. Mi-a spus că i-a plăcut, scriitura şi subiectul („dom’le, ai nişte demenţi acolo, e grozav…”), reţinuse şi titlul „frumos” al fragmentului – „Amarul cenuşiu al plumbului” – şi mi-a spus că aşteaptă cu interes apariţia romanului…

Iată autograful:

„Vasilică, tizule!

Prinde-mă! Ajunge-mă! Întrece-mă… Mi-s dragi mânjii…, mânca-i-ar şlihul!

Bunicul V. Vasilache

Locco, oct. ‘ 86.”

Această întâlnire – extraordinară pentru mine – , care mi-a arătat un om atent, prietenos, generos, politicos, a stat la baza relaţiei noastre în anii ce au urmat, o relaţie de respect şi preţuire…

Îl prefer pe Vasile Vasilache cel din prozele scurte – Elegie pentru Ana-Maria, Surâsul lui Vişnu, Izvodul zilei a patra… A fost un perfecţionist, obsedat de detaliu – genul artistului „nemântuit”, sedus de propriul scris. A avut o excepţională putere creatoare, dar de scurtă respiraţie. A fost ostracizat de regimul comunist, fiind obligat să se retragă în traduceri pentru a supravieţui. Când a revenit la scris, odată cu perestroika, n-a mai avut, cred, răbdare şi rigoare pentru ample prospectări narative, pentru romane-zigurat, cu o arhitectură complexă…

Nr. 5-6 (249-250), mai-iunie 2016

Îl vom comemora altfel pe Vasile Vasilache. Cu alți oameni

Pe 4 iulie, s-au împlinit 90 de ani de la nașterea scriitorului Vasile Vasilache. Ați auzit cumva să se facă ceva, cu acest prile, la baștina sa, în satul Unțești, raionul Ungheni? Sau măcar la Ungheni?

Știu că, în acea zi, s-au adunat la Biblioteca Națională din Chișinău toți cei patru copii ai săi, pentru a-l comemora alături de cititori. Știu că a mai fost vernisată, tot acolo, o expoziție de cărți ale domniei sale.

La Ungheni – liniște mormîntală. Mare dreptate avea eseistul și criticul literar Eugen Lungu, cînd afirma: ”Nu sînt mulți cei care pot gusta un Vasilache în toată complexitatea lui”.

Sigur, e mult mai simplu să mergi cu o suită întreagă la vreo sindrofie, gen inaugurare de grădiniță sau muzeu. E mult mai simplu să participi la vreun festival, mai ales că tare s-au mai înmulțit. Și tare mai sînt la modă. Avem festivalul mărului, festivalul prunului, festivalul căpșunii, festivalul vinului… Tot festivaluri și festivaluri. ”Drag mi-e cîntecul și jocul”, ”Hai la horă, măi băieți”, ”Aș cînta și-aș tot cînta”, ”Trandafir de la Moldova” – spuneți-le cum vreți, esența e aceeași: meșteri populari aduși de-a valma, formații folclorice cu aceleași cîntece an de an, discursuri sterile… E simplu.

E mult mai complicat să organizezi acțiuni dedicate unui scriitor, care, vorba lui Vladimir Beșleagă, ”toată viața a scris aceeași carte, astfel încît din lutul de la Unțești el a creat bijuterii de artă”.

Vă imaginați cît de frumos ar fi fost să vină scriitori pe 4 iulie la Ungheni? Să vină să-l comemoreze pe Vasile Vasilache, să-i viziteze baștina. Cît de frumos ar fi fost să vină aici cei patru copii ai săi, să se simtă mai aproape de ”lutul de la Unțești”. Eu îmi imaginez.

Dar nu-mi pot imagina cum unii dintre cei care se tot plimbă pe la festivaluri și alte sindrofii ar fi discutat cu scriitorii veniți de la Chișinău despre cel pe care același Vladimir Beșleagă l-a numit ”vrăjitor al cuvîntului”.

Își amintea fiica sa, Eliza Vasilache-Puică, la comemorarea tatălui său la Biblioteca Națională: ”Adeseori ne spunea: în vremuri de restrişte, să fiţi împreună, pentru că atunci mai uşor o să puteţi depăşi toate greutăţile”. E un sfat pentru familia sa, dar care poate și trebuie să fie urmat de către toți. Dacă ne-am apleca urechea spre tot ce a spus Vasile Vasilache, am fi cu mult mai înțelepți și poate am trece cu mai multă ușurință peste unele vicisitudini ale vremii.

Dar nu, noi vom sărbători Ziua națională a Statelor Unite ale Americii pe 4 iulie! Vom vorbi despre democrație, despre tot ce vrei, numai nu despre un scriitor cum a fost și este Vasile Vasilache. ”A fost şi rămîne un scriitor inconfundabil în întreg spaţiul literar românesc”, susține criticul literar Ion Ciocanu.

Cine știe, poate peste zece ani, la aniversarea de 100 de ani de la nașterea sa, ne vom aminti și îl vom comemora altfel pe Vasile Vasilache. Cu alți oameni. Despre elitele noastre nu mai vreau să zic nimic.

Lucia Bacalu — 11 iulie, 2016

Sursa - expresul.com

Biblioteca Naţională a inaugurat o expoziţie dedicată scriitorului Vasile Vasilache, la 90 de ani de la naştere

La Biblioteca Naţională a avut loc astăzi inaugurarea expoziţiei eveniment „Vasile Vasilache (1926-2008), eseist, jurnalist, nuvelist, pedagog, romancier, scenarist de film, scriitor român”.

Expoziţia cuprinde peste 200 de cărţi ale autorului, editate în ţară şi peste hotare.

La eveniment au participat scriitori, profesori, bibliotecari, precum şi rude ale regretatului om de cultură. 

Solicitată de MOLDPRES, Eliza Vasilache-Puică, fiica marelui dispărut a menţionat că tatăl său era ca un liant, un colos, în jurul căruia se aduna întreaga familie. „Sfaturile lui ne sînt de folos şi astăzi. Adeseori ne spunea: în vremuri de restrişte, să fiţi împreună, pentru că atunci mai uşor o să puteţi depăşi toate greutăţile”, a precizat Eliza Vasilache-Puică.

La rîndul său, scriitorul Vladimir Beşleagă a spus pentru agenţie că a fost coleg de generaţie cu Vasile Vasilache şi au lucrat împreună la revistele „Cultura Moldovei” şi „Nistru”.

„El avea mai multă experienţă de viaţă şi literară decît mine. În viaţa mea m-au format trei oameni: tata Vasile m-a educat ca pe-un fiu, criticul literar Vasile Coroban – ca om de cultură, iar Vasile Vasilache m-a introdus în lumea miraculoasă a cuvîntului, a frumosului. Era un vrăjitor al cuvîntului. A lucrat la cărţile sale ca un adevărat bijutier”, a remarcat Vladimir Beşleagă.

Potrivit criticului literar Ion Ciocanu, romanul „Povestea cu cocoşul roşu” al lui Vasile Vasilache este primul roman postmodern din R. Moldova. ”A fost şi rămîne un scriitor inconfundabil în întreg spaţiul literar românesc”, a constatat Ion Ciocanu.

Vasile Vasilache s-a născut pe 4 iulie 1926 în sartul Unţeşti, judeţul Bălţi, azi raionul Ungheni. A debutat editorial cu proza pentru copii „Trişca” şi cu volumul de publicistică „Răsărise un soare în vie” (1961). Este autor al unor excepționale nuvele și romane („Povestea cu cocoșul roșu”, „Elegie pentru Ana-Maria”, „Surîsul lui Vişnu”, „Două mere ţigance”, „Tăcerea casei aceleia”), al unor cărți pentru copii („Mama mare, profesoară de istorie”), precum și al unor profunde eseuri. În 1994 a fost distins cu Premiul Naţional şi în 1996 – cu „Ordinul Republicii”. Vasile Vasilache s-a stins din viaţă la 7 iulie 2008, la Chişinău. A fost înmormîntat la Cimitirul Central Ortodox din capitală.

TIMPUL.MD

De la Vasile Vasilache Vrăjitorul auzite / citite, (90 de ani de la naştere)

… VVV  în dialog cu Nicolae Leahu

1. L. Stimate domnule Vasile Vasilache, V-aş ruga să Vă evocaţi acum, mai întâi, copilăria…
2. V. M-am născut,dragul meu, cu limba prinsă… în gură: ioc să iau hrană de la sânul mamei. Pe-a treia zi mama mea aleargă la soacră-sa, bunica Varvara, cu lacrimi în ochi: „Mamă, copilul ista are să moară. Nu ie sânul în gură, nu suge!”. Bunică-mea Varvara, doftoroaia satului: „Aracan de mine, ia să vedem ce-i cu gura lui?… Văleu, fato, da limba lui îi prinsă, de-atâta n-are chip să sugă”. Mama mea, de vreo 17 ani: „Beteagul mamei, beteag…”. Bunica, fuguliţa după briciul bunelului… Într-un cuvânt, că de când îţi povestesc, se face şi OPIRAŢIA… Dumnezeu îmi pusese zăbală pe gură, zăbală pe limbă, zăbale, zăbale, zăbale… Că, de atunci, cred eu, am şi prins slăbiciune pentru sfârcuri: pân-nu dă lăptică, nu-l iert!…

Pe la vreo cinci ani, vin şi pun capul în poala mamei: „Mamă, vreau să mor!”—„Dragul mamei, ce-i cu tine?”—„Mamă, nu vezi cât îi de păcătoasă lumea asta?… Da eu, dacă am să mor repede-repede, ajung înger la Dumnezeu…”

Revista SEMN, Nr. 1, 2008, pag. 3

Jurnal de Chisinau - Rubrică îngrijită de Vladimir Beşleagă

La Biblioteca Naţională a fost inaugurată o expoziţie de cărţi în memoria lui Vasile Vasilache

     Scriitorul și scenaristul de film Vasile Vasilache ar fi împlinit astăzi 90 de ani. Cu această ocazie, la Biblioteca Națională a fost inaugurată o expoziție de cărți, în care se regăsesc mai multe romane și nuvele renumite ale autorului, printre care "Povestea cu cocoșul roșu" și "Surâsul lui Vishnu". La eveniment au participat mai mulți colegi de breaslă, dar și rudele apropiate ale scriitorului.

Colegii de breaslă spun că au petrecut momente frumoase alături de Vasile Vasilache, pentru că, pe lângă faptul că a fost un exemplu demn de urmat, le-a fost și un prieten de încredere.

"Profund cunoscător al sufletului omului, de om atent al cuvântului. Este scriitorul inconfundabil pe care încă trebuie să-l citim", a spus scriitorul Ion Ciocanu. 

"Viziunile ironice, satirice, fantastice, jocul de limbaj, măștile autorului care fac tot deliciul prozei. Povestea cu cocoșul roșu este poate cel mai interesant roman din tot ce a dat literatura din Basarabia", a declarat criticul literar Alexandru Burlacu. 

Printre cei prezenți a fost şi strănepoata lui Vasile Vasilache.

"Țin minte până acum cum ne adunam cu toți verișorii în curtea casei lui și ne jucam. El era foarte bun la suflet, ne dădea bomboane la toți. Mi-i dor de el", a spus strănepoata scriitorului, Bianca Puică. 

"Dragostea de muncă, respectul pentru om și mai ales simțul demnității, acestea sunt niște lucruri care vin și de la tata și de la mama", a declarat fiul scriitorului, Victor Vasilache. 

"Cartea mea preferată este "Mama-mare, profesoară de istorie". Noi ne gândim că ar fi bine să o reedităm pentru copii, pentru actuala generație", a spus fiica scriitorului, Eliza Puică-Vasilache. 

Scriitorul Vasile Vasilache s-a născut și a copilărit în raionul Ungheni. Expoziția cu lucrările sale va fi deschisă la Biblioteca Națională până în data de 4 august.

PUBLIKA.MD

Be strong and play the man // Domn să fii, şi om să rămâi

Realitatea, cu buclucurile ei, pentru Vasile Vasilache este o vacă bălţată, rătăcitoare, iar a o lua în stăpânire, pentru domnia sa, e totuna cu a te încăpăţâna să ştii ce lungime are lanţugul cu care te-a priponit destinul.

Preferă de aceea mitul, ca cea mai temeinică şi mai trainică formă de adevăr. Cu umblatul pe gânduri, cu o rază de lumină, ştie s-o facă roditoare, să fete acel superb bouţ care, hrănit de ceasul mitic, va deveni taurul procreator, murind şi înviind mereu – Bălan-Apis-Osiris. El va pune rânduială în lume şi, sub semnul puterii de convingere, nu al agresiunii, îi va face pe oameni să se lepede de apucătura de a se mânca între ei.

Cum lumea-i veche, iar lucrurile esenţiale s-au întâmplat mai toate la începuturi, coboară în adâncuri ba ca un crocodil de Nil, ba ca un explorator al tuturor Indiilor, ba ca un redutabil mâncător de orez, ba ca ascultător fără de saţ al vorbei ţăndăroase, povestind eresuri, a unei babe dintr-un fund de codru.

Caută cu precădere păgânia, bortarii, necununaţii – ochii păgâni eminescieni – acolo unde lumea e mai deasă şi mai generoasă, simţirile – mai tari, iar instinctele – mai nesubţiate. Regăseşte aici, într-o lume măruntă şi mărunţel hurducată, toate formele de demnitate şi de împotrivire a omului la cârduirile şi descârduirile sociale, numite organizări politice.

Este mereu treaz şi deschis cuvântului şi cunoaşte toate felurile de a vorbi. Faptul acesta îl stânjeneşte câteodată, îndeosebi atunci când, în virtutea meseriei scrisului, e nevoit să uzeze de cuvinte meşteşugite pentru a aborda lucruri primordiale, şi ar dori atunci, pare-se, să rămână doar un înţelept, un filozof. Altminteri jena este acoperită cu prisosinţă de înţelegerea sa mereu disponibilă şi, deşi pare atins de un scepticism aproape sistemic, această deschidere, această pricepere şi răbdare a sa de a-i înţelege pe toţi întemeiază noima, rostul muncii sale scriitoriceşti de o viaţă şi unicul, autenticul chip de iubire pentru aproapele (M. Bahtin).

Lămuritoare şi îmbunătăţitoare, prozele sale sunt, de fapt, nişte poeme care refuză să meargă în rând, tocmai de aceea au fost, şi sunt, ignorate sau însoţite, de regulă, de un discurs critic cu totul nepotrivit – „zugrăveşte mentalitatea satului contemporan”, „este un scriitor plin de viaţă” – confirmându-se astfel mai vechea observaţie că criticile sunt de necitit, în timp ce textele literare autentice rămân necitite.

În ziua când a împlinit 69 de ani (4 iulie) – o cifră cu totul nesemnificativă, deşi, oricât ai suci-o, învârti-o, asemeni scriitorului, ea rămâne mereu aceeaşi – opera lui Vasile Vasilache mai este, în peisajul nostru literar, un pământ aproape necunoscut, o lostopană de jar însolzit.

Să fie oare mileniul ce vine cel care va sufla spuza, aburul solzilor? Pe blazonul literelor româneşti vom descoperi cândva negreşit imaginea de aur, voievodală, a Bourului Însălbăticit.

Ia-a-alăi, Doamne!

Igor Nagacevschi,

„Mesagerul”, 07.07.1995

Aparut in Jurnal de Chisinau 24 iunie, 2016

Elegie pentru Bunicul

La 90 de ani de la naşterea scriitorului Vasile Vasilache

Vasile Vasilache cu fiii Valeriu şi Victor, 

nepotul Tudor şi strănepotul Luca

„Nepoate, atenție! Servesc!” Mingea de tenis “zvâârrrr” pe lângă ureche zguduind plasa de protecție ce înconjura terenul. Un omuleț care ne urmărea cu mare interes slobozind nori de fum dintr-un colț de gură, dădu aprobator din cap – “Oho, Vasili!” Era un vecin de la bloc pe bulevardul Traian, pe vremuri “bd. Armatei Sovietice”. Poate vreun veteran? Cine știe… Nu e o amintire haioasă, mai degrabă banală, mai cu seamă că nici eu, nici bunicul nu eram mari “aficionados” ai tenisului. A fost o clipă care însă deschidea niște paranteze în mintea-mi încă de copil. „Bunicul va mai trăi un secol!”, mi-am spus.

Am smuls mingea pleșuvă încleştată în împletitura gardului încă tremurând. „Vom avea multă vreme să petrecem împreună, să “cântărim”, să contemplăm lumea. Tot atunci am realizat avantajul de a fi cel mai mare nepot – îi prinzi pe bunici mai tineri, mai în puteri, cu mai multă vlagă. Trec peste dezavantaje (mustrările părinților sunt mai aspre… că, mde… ești cel mai mare – să fii exemplu pentru cei care vin din urmă).

Dar să revin la sport. Marea patimă în familie era șahul! Câte nopți nedormite și ce tensiune ridicată în curtea de pe Livezilor! Mi-aduc aminte scrumiera. Un munte de chiștoace care se prăbușea sub propria-i greutate. Bunicul uita că are una pe care o strivește în dinți şi o plimba dintr-un colț în altul al gurii – întindea mâna după următoarea “suzetă”… Deseori vedeai doi șahiști şi patru-cinci țigări fumegând. Eu, într-un scrânciob pe prispă, foarte aproape de tablă, – huța-huța – alungând fumul să vadă dânșii tabla. Urmăresc figurile și încerc să ghicesc care va fi următoarea mișcare. Moș-miu Gheorghe: “Șah și Mat, Vasile!”. Bunicul ridică mâinile spre cer, după care se apucă de cap și iarăși le întinde repejor spre pachetul de țigări “Fluieraș”. Fum și scrum peste tot! Mai târziu am înțeles că nu numai patima șahului cauzează aceste erupții vulcanice – era și un “interes” la mijloc. Încă eram în epoca rublei!

Anii însă trec cu repeziciune. Uite că-mi apar primele semne de bărbățel – „văd că-ți apare mustăcioara, Tudore!”, zice Bunicul și-mi întinde o carte. Era revista ”Secolul 20” – „citește despre indienii precolumbieni”. Ce să spun, eram revoltat cumplit împotriva acelor nedreptăți geopolitice. Multă vreme nu m-am putut liniști aflând cum au fost decimate acele populații și cum le-au fost distruse culturile. Toată Europa voia aur din El Dorado… Astăzi, când ai mustăcioara de altădata căruntă, observi că lumea nu s-a schimbat chiar atât de mult. S-au schimbat doar uneltele și armele, e aceeaşi goană după aur, mai negru de astă dată.

Copii fiind, ne uităm la bunici de jos în sus, după care desfacem aripile şi îi privim noi de sus – le întindem o mână de ajutor acolo unde ei nu mai ajung. Așa mă trezesc în vişinul de pe Şciusev (ultima reședință a Bunicului). Era un vișin mare, frumos, doldora de fructe. Eu care dădeam mai des pe la el, bineînțeles că am fost echipat şi instruit pentru acea misiune specială. O găleată cu o funie peste cap (parcă eram Oscar Matzerath cu toba lui de tinichea – tot el mi-l dăduse pe Gunter Grass), o scară şi țuști în copac! Două vișine în găleată, una în gură. Răscoapte! Ah! Ce bune au fost! Găleata se umple încetișor, e tot mai grea.

Îl privesc pe Bunicul din vișin. S-a așezat pe ușa beciului. Priveşte meditativ înspre cele câteva rânduri de vie. S-o fi gândind la surâsul lui Vișnu sau cine știe… poate-mi pregăteşte următoarea misiune specială! Mai lovesc găleata la fund de vreo două ori, așa ca să se așeze vișinele mai bine, să fac loc pentru cele rămase în copac! “Tudore!!! Imediat jos din copac!!! Repede!!! Iute!!!” Bunicul aleargă în casă și, cu un castron în mână, se repede într-un suflet spre mine. Îmi smulge vișinele și așază găleata pe castron. Văd “sânge” pe pământ. Cred că am mângâiat-o prea inimos la fund. “Am salvat vișinata! – spune bunicul. – Avea să o prăpădim!”. Bunicul a fost gospodar! Ce frumoasă ar fi lumea dacă ne-am căuta cu toții de aurul din curticelele noastre şi nu l-am lăsa să se prăpădească!

Timpul nu stă locului, dar nici noi cuminți; de la șalvari trecem la pantaloni cu șliț şi ne dăm părul cu gel. Făceam liceul la Iași când m-a vizitat odată. Coboram cătinel din dealul Copoului spre gara auto. Căutam casa unui fost coleg de-al lui pe când era şi el licean în Târgul Ieșilor. Era copleșit de amintiri și trist să vadă locurile adolescenței sale aproape de nerecunoscut. Eu vedeam totul în culori frumoase… Ce știam pe atunci? Minte verde, cârlionți în vânt şi o “suzeta” fumegând în dinți (știam că-mi va fi dragă încă din scrânciob). Îl grăbeam, dar Bunicul venea mai încetișor, mai domol, chiar dacă eram în vale. Și atunci te trăsnește – „un secol nu mai e atât de mult… e nimic, nu mai e – timpul o ia razna!”. Unele paranteze au început să se închidă. Noi, nepoții, care alergam nu demult pe la bunici să ne mai înduioșeze cu ale lor vorbe și să ne lumineze cu ale lor povețe, ne pomenim părinți, cu grijile și dramele noastre… Strănepoții ne iau locul și devin ei centrul atenției și mândria străbunilor!

Vasile Vasilache cu nepotul Tudor

Am nenumărate momente de neuitat cu bunicul. Nici nu prea știu de unde să încep… Până acum simt mirosul pârjoalelor tocmai scoase de pe tigaie. Bunicul învelește două într-o gazetă și, cu mine de mână, țuști pe ușă să nu ne prindă bunica. Mă calcă pe un crac de șalvari cumpărați cu perspectivă (câteva mărimi mai mari, în speranța că mă vor servi până intru în clasa muncitoare!). Ne umflă râsul pe amândoi și fugulița pe poartă! Planul era stabilit de cu seară – așteptam doar pârjoalele! Era un cățelandru în mahala: mic, negru şi rău foc. Trebuia să-i facem cu orice preț viză de reședință în gospodăria de pe strada Livezilor. Mănâncă puțin, dar e vrednic! Bună afacere! Nu a fost să fie! Era un fel de “oligarh” printre jigodii. După ce a dat lovitura de “miliarde”, s-a lins pe bot și a dat semnalul. O haită de vreo zece dulăi se îndreptau mârâind spre gazeta cu iz de pârjoală din buzunarul Bunicului. Fuga e rușinoasă, dar sănătoasă! Am luat-o din loc ca niște campioni olimpici, nici Usain Bolt nu ne-ar fi ajuns! Ne-am oprit tocmai la Complexul Memorial, ascunși după niște soldați de granit cu baionetele îndreptate în direcția de unde veneau dulăii. Pârjoalele erau bine socotite pe atunci… Bunicuța ne aștepta! Bunicul, trădat de gazeta schimbată la culoare și petele rămase pe buzunar, eu – alb ca varul şi cu “perspectivele” înnodate. Cel mai trist e că am rămas fără câine vrednic la gospodărie!

Ultima dată am vorbit cu bunicul de pe o altă emisferă, pe 4 iulie 2008. Mi-a spus că-i este dor şi i-am zis că ne vedem curând. Bubuiau tunurile și se aprindea cerul de la focurile de artificii de Ziua independenţei, se sărbătorea dezlegarea de un imperiu, și probabil transformarea într-altul! Vestea tristă mi-a venit la foarte scurt timp. Bunicul a plecat și multă vreme nu m-am împăcat cu gândul că nu m-am grăbit!

Amintirile te răscolesc, chiar dacă pe alocuri nu le mai așezi cronologic cu mare precizie, ele rămân vii, împletite cu năstrușniciile copilăriei, cu parantezele deschise în adolescență și mai târziu, presărate cu bucurii de a-ți vedea fiul în brațele străbunicului. Timpul nu stă locului! Nu mai este nici acel măr sub care jucam șah şi discutam cu Bunicul cum devenim prizonierii- sclavii acestei culturi a mercantilismului, nu mai e nici vișinul, nu mai sunt nici rândurile de vie unde-şi odihnea dânsul privirea! Rămâne însă adânc în memorie surâsul lui duios şi gustul dulce-acriu al vișinei, şi – de ce nu – al vieții. I-am scris câteva rânduri de rămas bun: 4 iulie va rămâne pentru totdeauna ziua Bunicului!

Sunt ani de când plecat-am

Printre străini, să caut… nu știu ce…

Şi, de departe, aflu că ai plecat şi tu,

Mult prea devreme! Nu înțeleg – de ce?!

Te odihnești şi ne privești

Mereu duios şi-atent, de undeva de sus,

Şi vezi ce triști cu toții suntem

Că n-ai mai stat cu noi şi ai apus!

La ultim drum nu reușesc să vin,

Ca să te pup pe mâini, pe frunte, drag bunic,

Şi mi-e amar pe suflet că nu pot,

În lumea gândului să știi că-i lângă tine, al tău rătăcit nepot…

Nu-mi pot ierta că am întârziat acasă,

Să te strâng la piept, măcar încă o dată…

Sub măr, sau lângă prag, sau lângă poartă,

Așa cum am obișnuit de fiecare dată!

Dar vreau să nu fiu trist pentru o clipă,

Să cred că într-o zi din nou vom sta,

Sub măr, să-mpingi cu nerv tu o regină

Şi să te-aud cum strigi: „E Mat, nepoate, partida e a mea!”.

Mi-e dor!

Tudor Vasilache, Washington

 Jurnal de Chișinău

Sub mărul din fata casei se juca șah, tensiune maxima

In curtea de pe strada Sciusev, Chisinau 

An interview with Emilian Galaicu-Păun by SJ Fowler

"In terms of literature, there are many writers who followed blindly the socialist realist imposed by Moscow and who now are trying to replace Lenin with Stephen the Great but there are also those who searched for influences in the national literature-i.e. the Romanian and European tradition. The latter are considered our biggest authors – Grigore Vieru, Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc etc."

Link

Elegie pentru Ana-Maria. După 31 de ani

În colecția Cartier clasic, alături de Povara bunătății noastre de Ion Druță, Zbor frânt de Vladimir Beșleagă și Hronicul Găinarilor de Aureliu Busuioc, a apărut și Elegie pentru Ana-Maria de Vasile Vasilache.

Victor Vasilache, feciorul lui Vasile Vasilache,
 la o primă atingere și vedere a clasicului
Vasile Vasilache din Cartier clasic

Volumul conține nuvelele Elegie pentru Ana-Maria, Surâsul lui Vișnu, Izvodul zilei a patra.
Prima ediție a apărut în 1983. Era un volum broșat. Cu hârtie de calitate proastă. Și apărea după 17 ani de tăcere a prozatorului Vasilache. O tăcere impusă de autoritățile komuniste după apariția în 1966 a romanului (prima parte) Povestea cu cocoșul roșu.
Colegii de generație apăreau în Opere (de obicei, în 2 volume), carte legată, tiraje imense.
După aia unele dintre aceste nuvele au apărut încă în 4 ediții. Izvodul zilei a patra n-a fost reeditat niciodată. Elegia a fost cam prin toate edițiile. Surâsul lui Vișnu a apărut într-o singură ediție.
Izvodul zilei a patra, una dintre capodopere lui Vasile Vasilache, apare după 31 de ani.

(Gheorghe Erizanu: Când miercuri era joi.)

Istoria in Imagini: Fotografii Inedite

In anul 2008 scriitorii Grigore Vieru şi Vasile Vasilache erau în viaţă. Şi ambii au participat la lansarea excelentului şi unicalului album al prietenului meu Vasile Şoimaru „Românii din jurul României”, care a avut loc in sala Bibliotecii Academiei de Studii Economice.Acolo am şi făcut aceste cadre,care se publică în premieră absolută.

Alexandru Moraru - Fotografii

Răsare soarele, mă mir… // Vasile Vasilache, la 90 de ani de la naştere

Articol aparut in Jurnal de Chisinau

Vasile Vasilache jucând şah

cu ginerele său, pictorul Sergiu Puică.

Versul aparţine veneratului poet Paul Mihnea. Mi s‑a măr­turisit odată că, în tinereţea lui cer­­­năuţeană, l-a avut prieten pe Paul Celan, acesta, mai apoi, mare poet în Franţa. Îl men­ţio­nează Le dictionnaire de notre temps. Chiar şi sfârşitul lui tragic: „Il s’est jeté dans la Seine”.

Să reflectăm împreună asupra acestui vers, asupra destinului lui Celan şi al lui Paul Mihnea. A fost, bietul, şi el în prag de sinucidere. L-a salvat poezia, muzica şi consoarta. De ce rela­tez aceste amănunte? Provincia noastră poetică parodia şi bagateliza versul de mai sus. Paul Mihnea graseia rostirea. Închipuiţi-vă, cele nouă vocale moldovenia noastră provincială le întreţesea cu o suită de consoane în felul următor:

– R-r-r… Adică: r-r-răsarrre soarrrele, mi-mirrr…

Prilej de amărăciune, nu? Înţeleptul Socrate şi-a luat zilele cu mâna lui, fiindcă urma să piară libertatea în cetatea Atenei. În ultimele clipe ale vieţii, privind îndelung şi în tăcere crepus­culul pe firmament, Socrate a rostit:

– Chiar de dragul unui asfinţit de soare… face să trăieşti pe lume.

Spusele au cam vreo 2400 de ani. Iată-ne între un apus şi un răsă­rit de soare, ambele imnificate. Îmi dau seama, sunt elegiac. Orice mare poet e un semn de exclamare al Preaînaltului. Când cine­va îşi curmă zilele, peste gânditor plouă cu semne de întrebare.

Acum, despre un ţăran din satul meu natal – era în 1944, în luna iunie; în tranşeele războiului domnea cea mai idilică acalmie, sol­daţii se păleau la soare, iar prinţul Barbu Ştirbei, împuternicit de regele Mihai, încerca inimos să-i înduplece pe anglo-saxoni să desanteze în Bucureşti niscaiva trupe de paraşutişti. Ei bine, acel ţăran, de care vă vorbesc, şi-a pus capăt zilelor. Vedeţi oarecare relaţie între principele Ştirbei şi ţăranul Ion? Acesta, în vremea asta, bătea pe la porţile altor ţărani cărora le căşunase dureri şi necazuri mai înainte (Ion avea 40 de ani) şi îşi cerea iertare. Motive avea: pe cutare îl înjurase, cu cutare se încăierase, pe al treilea îl amăgise, pe al patrulea îl îndatorase… Zicea fiecăruia:

– Mă rog de mă iartă…

Umbla cu capul gol, nemâncat. După ce şi-a luat iertare de la toţi, l-a chemat pe fiul cel mare.

– Dragu’ tatei, ai grijă de fraţi. Mama voastră s-a petrecut, precum ştii, alta însă nu o să vă fie mamă… Da’ eu am să mor!

– Taci, tată! Războiul e pe sfârşite, s-a oprit – nu bat tunurile, nu se trage.

– Copile! – l-a oprit tata. De azi înainte nu se mai poate trăi. Vremea care vine o să calce zilnic vrednicia omului!

Bătrânii satului îşi amintesc doar ca de un caz, de o întâmplare. Dar iată că au fost călcaţi zilnic în cei 54 de ani, scurşi de atunci, în vrednicia lor! Oameni liberi odinioară, având ogorul lor, vitele lor, casele lor. Chiar de le-ar fi strigat în faţă acel prăpăstios Ion: „Ticăloşilor!”, acel tată descumpănit ar fi fost înjurat şi scuipat în faţă creştineşte:

– Ticălosul eşti tu! Cum să-ţi laşi orfani copiii?

Stendhal a exclamat odată: „Oare când gazeta va înlocui biserica?!”

Păi, a şi înlocuit-o! Împreună cu televizorul şi cu Inter­netul. În estimp Luna, cică, se depărtează de Terra.

Vai, că nu e glumă. O, voi, viermilor! Domniile voastre, muştelor, albinelor, nu mai zumzăiţi, căci zumzăie eterul. Nefârtatele Faust triumfă. Profetic sună şi versul poetului nostru: „Răsare soarele, mă mir…”

20 ianuarie 1998

La pistă, Ben şi Fen

Primul este intelighenţia. Al doilea – rabocii klass. Amândoi, pensionari într-o suburbie chişinăueană… Ben se trage de la Benjamin, numele de botez al lui Franklin, descoperito­rul paratrăsnetului. Pe-al nostru l-au iubit părinţii, se vede, au pus în nume speranţă… Benjamin Franklin, ucenic la o fabrică de săpun, nopţile, în podul casei, la lumânare, citea. A rămas de la el şi un jurnal, cum să devii personalitate. În cele zece autosugestii una sună aşa: „Vorbeşte numai ceea ce ţi-e de folos ţie şi oamenilor, în rest – tăcere”. Oare nu cumva în tăcere l-a trăsnit gândul paratrăsnetului?

Fenea, adică Fen, tace în lipsă de autosugestie. Şofer, a fost preţuit între marii ştabi nomenclaturişti. Dar şi ca membru de partid, pentru că i s-a spus: „A nu, să intri în partid, dă ce­rere!…” Lui Feofan, buni­cu-său i s-a mărturisit: „Treb’sî şii cu dânşii, că şi Ke-ghe-be s-înti­risază”.

Acum, în doi, zvântează o tocitoare.

– Fenea, zice Ben. Ai făcut cerere?

Domol, încetinit, Fenea-Fen întârzie. Să zici, aşteaptă fulgerul să lovească paratrăsnetul. În sfârşit:

– Cui?

– Ce „cui”? Ce faci pe prostu’? Ministrului tău!

Benjamin, la anii lui, are o căpiţă de păr roşu-roşu, iar genele, flăcă­rui de chibrit. Fen îngână imemorial:

– Dacă-mi pare, nu-i ministru.

– D’apoi, Voronin a fost ministru, nu? Biletul de partid i l‑ai predat?

– …în pista mă-si, dacă ar mări penţia…

– Apoi, întreabă-l, Ţe-Ca ce are de gând?

– Crezi?

– Păi, klassovaia borba! Freacă-l!

Fen îl ogoaie pe Ben:

– Mă crezi? Numai la mata bieu vin curat. Încolo, totu-i pista mă-si, amestecat cu ceva!..

Bagă mâna după pachetul cu ţigări, privind absent prin geam toloaca, pustă kazahă. Veranda lui Ben e înaltă şi numai gea­muri – boxă de maşină basculantă.

– O să plouă, zice Ben, privind şi el afară.

Fen numără ţigările din pachet şi le bagă înapoi în buzunar.

– De unde ştii?

– Păi, Iaşul a transmis.

– Nu cred.

– Bre, când plouă pe Ieşi, plouă şi pe noi.

– Nu cred… Ieşii au ploaia lor, noi, a noastră…

Ben clipeşte năuc ochii săi alb-albaştri.

– Eşti tufecciu! Cât îi de la Ieşi până aici!?

– Ş-apă! De ce musai ploaia lor…

– Uite-te, bre, afară!

Norii par a fi pogorât în verandă.

– Nu-i musai…

– Hm, nu-i musai! N-ai înţeles până azi că dacă-i cutremur peste Prut, te cutremuri şi tu, rahatule?

– Munţii!.. Dealu’ nu cutremură!

– Tfoi-machi!

Sprâncenele lui Ben scânteiază – s-a aprins becul din verandă –, electricitate, pe orar.

– Iaca şi lumina, zice împăcat Fen. De ce zici tfoi-machi?

– Pen’-că musăieşti! Nu-i musai să plouă, nu-i musai Voronin, nu-i musai cutremur, capul tău sec nu pricepe – se depărtează Luna de tine!

– Lumea?

– Luna, măi musăilă!

Fen îşi fixează pupilele căprui în Ben.

– Pista mă-si… Spui şi spui, da’ cu Luna ce am?!

– Păi, că nu ştii în ce poziţie doarme cioara în copac…

– !??

Fen, ochi şi urechi, prefăcut stană în scaun.

– Du-te acasă! – îl repede Ben.

Încetinit, aiurit, Fen se scoală:

– Bodaproste. Vin la nieta – mă doare capul. Mă duc… Şi – deodată:

– Iaca, de amu plouă! Oare de asta mă durea capul?…

– Şezi, dar! Spune-mi, cu cine votezi?

– …pista mă-si. Mata zici, fuge Luna… Isplică-mă!

Ben umple concentrat paharul lui Fen.

Ploaia răpăieşte aplauze în geamuri.

10 februarie 1998

Un ecou, peste 2500 de ani

Motto:

Am putea vinde lumea de reflecţii în schimbul unei lumi de ecouri, de pure şi oarbe ecouri, a tot ce se aude ori ce s-a auzit în Univers.

Petru Creţia

Cine a auzit vorbindu-se dimineaţa despre Dao, poate muri împăcat seara.

Confucius

Vinerea trecută câţiva profesori şi elevii acestora de la Liceul „Gheorghe Asachi” din Chişinău m-au invitat la un dialog. Tema? „Viaţă şi creaţie”. Din cele nouă clase de a noua au venit… patru (4!) şi un sfârc. Am rămas plăcut surprins de doi adolescenţi. Ochii, feţele lor vădeau freamăt lăuntric întru Gândire. Nu e puţin, zău, căci asta e proporţia şi între noi, maturii, aşezaţi între Nistru şi Prut. Dar poate că greşesc? Poate că ceilalţi, cum se zice, masele, ascund, tăinuiesc ori înăbuşă necesitatea de a gândi? Japonezii zic: munca e 3%, 97% e ideea.

Puţine lucruri am spus elevilor. Nespuse au rămas multe, multe… Două gânduri străine, străvechi, scumpe însă fiinţei mele, nu le-am stre­­curat acestor adolescenţi. Vorba e de muncă şi modestie. Ar fi trebuit să încep aşa: „Eu sunt mai în vârstă decât voi cu o zi. De aceea, nu vă sfiiţi de mine”. Şi o sugestie, aceloraşi tineri: „De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să slujeşti pe Stăpânul Cerurilor, pe SHANGDI?”

Aceste gânduri au fost rostite de un chinez. Au ajuns şi m‑au pătruns şi pe mine peste 2415 (două mii patru sute cincisprezece) ani. Cu mare întârziere, chiar mare de tot! Fuseseră auzite înainte de naşterea lui Hristos, cu vreo jumătate de mileniu, însă, luaţi aminte, în două propoziţii, o întreagă Evanghelie. Şi – cât de simple, cât de accesibile, aceste învăţături!

Mai departe, gândul m-a purtat spre meleagul acelui chinez. Iată, îmi ziceam, cum cucereşti lumea – cu o propoziţie, cu o idee, nu cu Armata 14. Acela reuşise să topească şi fierul, să toarne fonta cu 1600 de ani înaintea europeanului! Reţineţi? Cel ce ştie a turna fonta mai ştie să dureze şi gândul…

He-he, pe atunci, pe când Europa asta legată la ochi de papi şi patri­arhi voia cu orice preţ să „elibereze Sfântul Mormânt”, China avea busolă (la propriu şi la figurat), descoperise praful de puşcă, tiparniţa, xilografia şi avea nişte poeţi, nici azi întrecuţi!

Îmi huiduiesc rasa şi continentul? Pe basarabeanul meu, fie Moţpan, fie Cepoi? Îi văd, zbierându-mi în faţă:

– Ne chinezeşti, ai?! Păi, şi noi suntem comunişti-capitalişti.

– Da, răspund eu, însă merele voastre agrariene putrezesc sub ploi şi brumă.

Dar să ne întoarcem la acel chinez, născut înainte de Hristos cu 550 de ani. Ştiţi de ce? Sub gerul alegerilor, deputaţii sus‑numiţi s-au chiflicit de-a binelea, ca şi merele, pricepeţi? Din lipsă de gând şi idei… Aflaţi, pe acel chinez împăratul l-a declarat… întemeieto­rul statului. Oare când se va naşte şi pe la noi un basaraboit, să-l decla­răm întemeietor de republică!? Personal, l-am întrezărit viu pe un răs… răs‑răs… număraţi de optzeci de ori acest „răs” şi o să vă apară în faţă răs-strănepotul lui Confucius, ministrul de finanţe în guvernul Chang kai-shi.

Despre el mi-a vorbit un bătrânel-sinolog, al cărui chip îmi stăruie şi acum în memorie.

17 februarie 1998

Din volumul „Verzi suntem, verzi”, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2009

CARTE SI FRAGMENT AUDIO - Povestea cu cocoșul roșu – Vasile Vasilache

De George Hari Popescu
Audio
Povestea face parte dintr-o antologie în mai multe volume a literaturii basarabene din sec. XX. Acest volum 3 l-am găsit într-o excursie la Chișinău, într-o după-amiază foarte călduroasă, după o masă pe cinste la Eli Pili. A stat cuminte la rînd la citit, dar acum cîteva zile am pus mîna pe el și bine am făcut! La acest roman, am savurat din plin limbajul. Dacă nu ai trăit măcar cîțiva ani în Basarabia, n-ai cum să-l imiți. Este o avalanșă de arhaisme, regionalisme, dar și jocuri de cuvinte și, pe ici-colo, cîteva calcuri lingvistice voite din limba rusă. Limba din „Povestea cu cocoșul roșu“ de Vasile Vasilache este ca o explozie de veselie, exuberanță și bună dispoziție. Nu vă ascund faptul că am stat cu dicționarul lîngă mine. Se poate înțelege totul din context, dar cu ocazia asta mai înveți cîteva cuvinte noi.


Dar nu se poate să nu apreciezi aliterațiile și enumerările de acest tip: Abia acum în jurul lui Bălan au prins a se învîrti, a se suci, a-l trage, a-l tipări, a-l vînzoli, a-l netezi, a-l cuprinde cu privirea de la cap la picioare și înapoi, de la picioare la cap, și-apoi jur-împrejur, cum ai căta un ou de bănuț, purtîndu-l între degete. El simțea, căci bou-bouț, însă simte dacă e viu… Și dacă tot sunt la limbă, am apreciat extrem de mult faptul că textul e scris firesc, cu „î“, mai ales că avem de-a face cu sute de cuvinte de etimologie slavă! Povestea îl are ca protagonist pe Serafim, un tînăr țăran cam dezorientat, melancolic și un pic nătărău. El merge la iarmaroc să cumpere o vacă și acolo se pricopsește cu Bălan, un bouț alb. Partea amuzantă este că și vițelul are o viață interioară intensă. Scriitorul dedică pagini întregi panseurilor vietății cu două coarne, dar și dialogurilor cu alte animale din bătătură. În afară de aceste elemente, avem de-a face și cu unele lecții despre lumea satului, despre orînduieli, relații interumane și moravuri. Serafim își scoase căciula din cap să se răcorească. Se cuvine spus, că el, trăind în cîmp, mai continua prin tradiție, deprindere, obicei (nici nu știi cum să-i zici!) să poarte și vara căciulă. O mentalitate, desigur, prin partea locului, crezîndu-se, că destoinicia omului, firea lui e să nu-și schimbe mereu acoperișul capului. Știut lucru, în zilele noastre creștinii din partea locului, dacă te vedeau umblînd cu capul gol, ar fi năvălit cu toții la casa ta să-ți aducă condoleanțe, chipurile, ori tata, ori mama, ori soția ți-a murit. Serafim trece prin tot felul de peripeții care nasc zvonuri și bîrfe în sat. Este o localitate dinamică, zilnic se întîmplă năzdrăvănii, certuri și împăcări, tranzacții și înșelătorii. Satul din cartea lui Vasilache este caricaturizat, uneori dus la absurd, dar este o reflectare a satului basarabean de după Al Doilea Război Mondial (și pun pariu că mai putem găsi acum prin Republica Moldova niscaiva sate asemănătoare). Peste toate întîmplările și personajele, bîntuie stația de radioficare a satului, un fel de mass-media locală. Cu ajutorul ei, văcarul Anghel ceartă lumea că nu are grijă de vitele pe care i le dă la cireadă și doctora așezării îi îndeamnă pe părinți să le de lapte copiilor, pentru că-i bun la creștere. Unde mai pui că dă și muzică radioul acela! Mai în toată casa răsună cîntarea radioului, mai tot satul se împînzi de sîrme, păienjeniș curat. Lumea se arăta bucuroasă, mai ales tineretul de azi, vedeți socoteală, ce-ți trebuie mai mult, cînd îți cîntă muzica la prispă!… Cei mai bătrîni și mai retrograzi se coșoveau unii pe alții cu întrebări piezișe, scurte însă: — Ți-au tras și matale la prispă, gramofon, cumătre Arion? — D-apoi cum altfel? Ce, eu-s pleșcat? Și eu sînt în rînd și egal! Această lume ridiculizată este analizată de un personaj omniscient, „academicianul“, de fapt un avatar al scriitorului. Acesta explică unele expresii și obiceiuri, oferă circumstanțe atenuante țăranilor, pune totul în context cultural. Este o stratagemă interesantă a lui Vasilache de a se face părtaș cu cititorul, de a empatiza cu acesta. Pentru că nu ai cum să nu rîzi și să nu-l compătimești pe bietul Serafim cînd toată lumea rîde de el pentru că a confundat un bou cu o vacă, așa cum reiese din acest fragment audio: La nivel serios, cartea relatează despre infiltrarea comunismului în viața unor țărani liniștiți. Aluziile la tot pasul la colhoz, taxe și o anumită schimbare de mentalitate denotă modul în care comunismul își făcea loc în satul arhaic. Acest roman este o poveste postmodernă în limbaj regional, care te va încînta în mod sigur și care parcă e făcut să fie citit cu voce tare, ca să simți melodia graiului și să intonezi emoțiile personajelor. „Povestea cu cocoșul roșu“ de Vasile Vasilache, 2004, Editura Știința, Chișinău, 264 pp.

(sursa: STRAINI PE NET)