Constantin Tănase
După aproape un an de la plecarea lui V. Vasilache (a murit pe 8 iulie 2008), iată că se face un gest reparatoriu prin apariţia la GE „Litera” a volumului de publicistică „Verzi suntem, verzi…”. …Recunosc, studenţia literară mi-am trăit-o sub zodia „Numelui tău” al lui Gr. Vieru şi a „Poveştii cu cocoşul roşu” a lui V. Vasilache. Apoi, mult timp am fost „torturat” de „Surâsul lui Vişnu”.
Eram convins atunci şi sunt convins şi acum că dacă Vasilache ar fi scris în altă limbă decât în română, să zicem măcar în franceză sau germană, prin această nuvelă el se consacra drept unul dintre cei mai originali prozatori europeni contemporani. N-am înţeles atunci, nu înţeleg nici acum de ce acest scriitor (cel puţin cu această nuvelă) nu a fost promovat peste Prut. Dacă această nuvelă ar fi fost editată la Bucureşti, atunci când a apărut la Chişinău, s-ar fi răsturnat multe topuri şi ierarhii valorice fabricate prin saloanele literare de pe Dâmboviţa. Odată i-am spus lui Vasilache acest lucru; el m-a privit adânc şi a surâs…
Avea un surâs plin de înţelesuri şi subînţelesuri, adică plin de pilde. Am avut onoarea să fiu redactorul-şef al publicaţiei „Flux” în epoca Vasilache - aşa aş numi astăzi perioada în care V. Vasilache îşi publica „textele” în această publicaţie. Nu rodea pragurile redacţiei, trecea rar, iar la mine în birou intra cu o vădită sfială. Avea întotdeauna pregătită o poveste, punctată în final de o pildă pe care o marca cu un surâs. Îl priveam şi mă gândeam că aşa o fi surâs şi Vişnu.
Întotdeauna îmi lăuda scrisul, dar ţinea neapărat să mai spună ceva, ceva pe care noi, cei născuţi sub sovietici nu ştiam. Îndeosebi îi plăcea să-mi amintească de Pamfil Şeicaru. Pe acest mare, cel mai mare ziarist român al secolului XX, l-am descoperit la îndemnul lui Vasilache. Pilda pe care Vasilache mi-o servea de fiecare dată era următoarea: Uite, bre, dacă ăsta spunea că peste o lună va cădea guvernul - aşa era! Înţelegeam perfect unde bătea Domnia Sa cu această pildă, era un îndemn către toată breasla ziaristică: să nu ne încurcăm în gâlcevi ziaristice mărunte şi partizane, să ridicăm ştacheta analizelor, să ne însuşim o viziune mai largă şi mai adâncă asupra fenomenelor politice, să trecem de la violenţe de limbaj la sinteze. Şi, într-adevăr, după ce l-am descoperit pe marele Pamfil Şeicaru, în special după ce i-am citit celebrele scrisori, am început să scriu mai greu. În general, consider că un editorialist care n-a trecut „prin şcoala lui Pamfil Şeicaru”, niciodată nu va putea prezice… când va cădea guvernul.
…Prefaţatorul volumului, Igor Nagacevschi, observa, pe bună dreptate, referindu-se la „epoca Vasilache a „Fluxului”, că atunci, acolo exista „o atmosferă de emulaţie, în care Vasilache-jurnalistul era un adevărat model”. O pildă, aş mai adăuga eu. Iată de ce, recomand cu căldură cititorilor noştri această carte. Pentru a se reîntâlni cu surâsul şi pildele lui Vasilache, dar şi pentru a înţelege ce loc ocupă Vasilache în literatura şi publicistica basarabeană, parcurgând cu atenţie studiul introductiv scris de Eugen Lungu.
…Acum cinci ani, în iunie 2004, V. Vasilache, vorbind la lansarea cărţii mele „Hoţii de mituri”, ţin minte, şi-a exprimat speranţa că vom scăpa de ei, de aceşti hoţi. Suntem în 2009. …Tot verzi, bre, verzi suntem. Vai nouă, miorilor!...
