In memoriam

In memoriam

Vai nouă, miorilor!…

Lenea noastră de a gândi gândul mântuitor e pro¬verbială. „La ce bun să gândesc, dacă am să mor! Toarnă, să mă răco¬resc!” În depărtata copilărie, în preajma sărbătorii Crăciu¬¬nului, codrenii veneau în satul meu să facă schimb de prune afumate, mere-ţigănci, pe porumb. Strigau pe la porţi: „Mer-ş-perj – pi popşoi! Mer-ş-perj – pi popşoi!” Bengoşii localnici îi luau peste picior:
– Măi, merje-n pearjă! Funtu-ţi pi-kila-mă-ti, vrei?
Abracadabra asta o auzi astăzi de la tribună, în parla¬ment, în piaţa-bazar şi în spectacolele lui Gheorghe Urschi. Neamţul, însă, zice: „Limba e cetatea omului”.
Mai are astăzi românul-basarabean cetate?
Când oamenii se văd învinşi, le ia apărarea limba. Ultima lor redută e graiul matern.
Ilustra doamnă Thatcher, devenind prim-ministru al Marii Britanii, ce a făcut dintâi? Şi-a luat profesor de limba engleză. Ce fac şi au făcut primii noştri miniştri? Au spus că… au altă limbă! Acum pricepeţi cine ne-a trădat şi ne-a predat cetatea? Mamele copiilor de beduini-păstori îşi lovesc peste gură odrasla, în clipa când aceasta stâlceşte zicerea, rostirea cuvântului. Motivul? Deteriorează învăţătura lui Mahomed Profetul. A Coranului, adică. Ia întrebaţi-vă: de ce statul Israel s-a întors la rostirea ivrită a lui Moise?
Ştiţi ce am observat? Învinşii împrumută de la învingător ocara, înjurătura şi… numele-prenumele. Motivul? Cât mai iute să se pitească, să se dosească, să se tăinuiască printre învingători. Văzut aţi mişeii?!
Cândva la Iaşi, elev fiind, eram poreclit Vasia-siliotcă. Ştiţi cine-mi zicea asta? Un unghenean de dincolo de Prut, Nicolae Zaharia, cu casa lângă podul rutier. Auzea din Unghenii de dincoace: „Vasia, cumpără şi o siliotcă, s-o prăjim şi s-o mâncăm cu măliguţă”.
Prăjiţi-sovietizaţi, noi ne-am botezat pe loc în… Vladlen şi Veaceslav. Apoi am trecut la iof foi machi şi bliaghi. Încoace, pe când Brejnev era la putere, hop-na!, a intuit, coţcarul, ce ne lipsea – în constituţia lui nu mai exista etnie rusă, cecenă, ucraineană, ci aia pe care o caută azi tovarăşul Voronin – soveţki grajdanin.
„Am urât Moldova… pentru că ne surprinde aproape copii, pentru că ne infiltrează otrava nostalgiei când noi nu ne am înţeles rosturile şi nu înţelegem umilinţa sufletului prins în gheară străină. Ne învaţă să cultivăm melancolia, idilele, amintirile – fără să ne înveţe şi arta de a le stăpâni. Viciată în rosturile ei lăuntrice, Moldova altoieşte în conştiinţele neorganizate germenul unei feminităţi capricioase şi adorabile. Inconştientă, seamănă cele dintâi îndoieli, acele sentimente de abdicare, de bagatelizare ironic-sentimentală, care se ancorează pe neştiute într-un colţ de suflet şi intervin funest în marile împrejurări ale vieţii”.
Citatul acesta se cuvine scris pe covorul fiecărei locuinţe – de la prezident, în jos, până la cei ce ştiu cetirea. Aparţine unui cărturar cu tată moldovean. E Mircea Eliade, în 1928 scris. Iată-ne în 1998, aciuaţi în zodiac oriental şi în anul Tigrului. Ei bine, văd, nu ne clinteşte din moldovenie nici Tigrul. Vai nouă, miorilor, cu două bohonoase… Adică două stomacuri, pentru că am supt la două oi.
13 ianuarie 1998
Dracul aduce musafiri
La carte proverbul sună aşa: „Dumnezeu face casa, dracul aduce musafiri”.
Mare faraon îi Mihai al meu. Mă vede sub un măr rodit, în asfinţit de soare.
– Preafericitule! Primeşti musafiri?
– Vai, exclam. Fii binevenit, Mihaile!
– …Îmbrăţişează-mă! Ţi-am durat pe veci o cărare de ciment de la poartă în casă! Are să mă supravieţuiască: ca azi doar m-am născut!
– Să-ţi cinstesc naşterea?
– Doar cu un măr… ş-o floare, atât. Un prieten din copilărie mă aşteaptă, îi grăbit – scapă autobuzul de Orhei.
Tai trei lujeri de trandafir. Mişulică rupe două mere. Primeşte trandafirii, şăgalnic susură:
– Cinci lei, împrumută pe o zi ş-o noapte, ai? Nu-mi dai mie, da’ prietenului… să-ţi muşcăm merele.
Peste o săptămână iată-l, în sfârşit, pe Mişulică. Exuberant.
– Nu credeam să ajung ziua când să-ţi întorc datoria! – şi îmi întinde cinci lei. – Îndoită mulţumire, tare bine au prins. Apropo, ai un sac? Plec la Cahul, la cumnatu-meu, grădinarul. Are gogoşari, are ceapă, are ardei graşi – vreau să te servesc, pen’-că m-ai servit.
– Cât e pe acolo kila?
– Phe, kila! Zece lei ciuhalul. Vânăta – doisprezece, ardeii graşi – opt.
Aude nevasta. Consiliu în trei. Lacomă, soaţa scoate 30 de lei, alege trei saci barosani. De colo, îi întind şi eu cinci lei pentru servicii. Leii cu pricina… Dusu-s-a Mişulică. Aşteptare lungă, o săptămână, două, trei. Când pe a patra, o epistolă – sfâşietoare. Mi-o înmânează doi domnişori spilcuiţi, unul cu cărare în păru-i lucitor de briantină, al doilea, cu pălărie de apaş.
– Vasilache, scriitorul? Poftiţi…
Mesajul, scriitură de mână, vârtos tremurândă. O chisăliţă de chiriliţă cu „latiniţă”. În schimb, conţinutul e de-a binelea lugubru. Lui Mişulică, ziditorul cărării mele de ciment, i s-au luat picioarele. Zace în spitalul republican.
– Dar ce a păţit? – întreb înfiorat pe cei doi soli.
– Romatism… – zice prompt pălăria.
– Supt picături, tătî vremea, zice briantina.
Atunci, şi eu:
– Da’ pentru ce-i trebuiesc zece lei?
– Bendzin… Plecăm la Orhei, da’ n-avem bendzin s-o aducem pe mă-sa…
– Aveţi maşină??
– Nu-u-u! – şi briantina aruncă sclipetele negre peste soarele în asfinţit. Mişa are un drug, acela are maşină, da’ n-are bendzin.
Ori încurc eu ceva, ori îndrugă ei verzi şi uscate.
– N-am, zic. N-am primit pensia…
S-au pleoştit. Se răsucesc îndoliaţi ca doi veterani în mausoleul lui Lenin. Consoarta, în uşă, i-a ţinut sub ocheană.
– Cine-s?! Ce vor??
– Să amăgească!… – răspund şi pornesc tiptil din urma lor. Soaţa:
– Da’ tu încotro, amu?
– Muiere, or şterpeli ceva, or rupe ceva!! Ai uitat cum milogul acela ne a rupt creanga puiului de cais, pentru că nu l am milostivit?
Aşa, din urma lor, cu privirea. Adică, pe zidirea lui Mişu, „din poartă până-n casă”. Hop-na! – de după muzeul Şciusev, vocea lui Mişulică răzbate, înfundat.
– V-o dat? Nu v-o dat??
– C-cea mă-si! Nu-i scriitor, da’ pricuror: pentru ce-i nevoie de mă-ta? Când te-ai născut? De ce zaci?? Unde-i afto nostru?…
Mişulică, geniul paiaţarlâcului, îi striveşte:
– Pederaştilor! Nu pricepeţi? V-aţi ruşinat, găinaţilor, pentru că nevastă-sa îi tânără!
Bravo, Mişule, zic. Un ţigan ghigosit fără bilet în troleibuz striga: nacealnic, ai milă, o iubăsc tare-tare pe mămuţa nietale! Tu, cu cărarea, tu, cu musafirii…
27 ianuarie 1998
Din volumul „Verzi suntem, verzi”, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2009
Vasile Vasilache

De la Vasile Vasilache Vrăjitorul auzite /citite (90 de ani de la naştere)

…cu Ambasadoarea SUA
Pe 24, recepţie oferită de Fundaţia Soros şi Ambasada americană… Concert de Crăciun. Apoi un spectacol improvizat a la Santa Claus şi Moş Crăciun. În rolul moşului autohton avem surpriza de a-l recunoaşte (după inflexiunile vocii specifice, inconfundabile) pe… Vasile Vasilache. Rolul nu-i prea reuşeşte. Evită cu greu gafele, dar, până la urmă, comite una, ce-i drept, „acceptabilă” în contextul umoristic al spectacolului. Deci, lui Moş Crăciun-Vasilache îi revine misiunea de a-i înmâna un cadou Fetiţei, în rolul căreia a fost de la începutul până la sfârşitul serii doamna Ambasadoare Pamela Hyde Smith, în fes alb-roşu şi mantou roşu. Înainte de a-i oferi cadoul, Moş Crăciun se cuvenea să întrebe cam astfel: „Dar cum a fost Fetiţa în anul ce s-a scurs, cuminte au ba?”. Pe când, luat de emoţia rolului, Vasilache-Crăciun o întreabă pe dna Ambasadoare: „Ia să-mi spui mătăluţă, cum ai fost fetiţă?”. Echivocul trezeşte hohote de râs. Revenindu-şi din uluiala şi confuzia momentului, Ambasadoarea-Fetiţă îi replică: „Ba n-am să-ţi spun, moşule, că nu-i treaba ta!”
Leo Butnaru, Jurnal, 26. XII. 1992

Rubrică îngrijită de Vladimir Beşleagă

Vladimir Beşleagă - Snoave cu Vasile Vasilache, scriitorul - Radio Europa Libera

Neuitatul Vasile Vasilache, autorul celebrului roman „Povestea cu cocoşul roşu”, rămâne a fi printre primii oameni care realmente m-au fascinat în viaţa mea, drept unul care m-a influenţat şi modelat benefic în viziunea asupra lumii, dar şi în ce priveşte evoluţia de creaţie. Atâtea şi atâtea am trăit şi pătimit împreună, şi mari bucurii, dar şi tristeţi şi dureri, astfel că aş avea de amintit aici destule întâmplări mai mult sau mai puţin nostime...

Iată una dintre ele.

Pe la începutul anilor '80, după multe demersuri şi ploconeli pe la mai marii zilelor, m-am văzut intrat în posesia unui autoturism FIAT-JIGULI (contra cost, desigur, pe bani munciţi de mine), pe care, nedispunând de garaj, dar nici de loc de parcare, l-am aciuat în curtea casei la sol, pe care, având familie numeroasă, o obţinuse, prin Uniunea Scriitorilor, Vasile Vasilache.

Într-una din zile îmi zice Vasile:

-- Măi Volodea, măi, hai să mă duci la Condriţa!

Avea dumnealui cumpărată acolo, drept un fel de vilă, o câsuţă joasă, veche, dar cu un pridvor-galerie în faţă, adică prispă cu stâlpi ca să aducă, vorba vine, a conac boieresc...

-- Mergem, Vasile, dar în pauza de amiază...

Lucram la redacţia revistei „Nistru”, fiind om în slujbă, cum s-ar zice.

Vin la casa lui, urcăm în maşină, pornim, ieşim la şoseaua Chişinău-Leuşeni, cotim spre stânga şi dă-i bătăi, băiete! Timpul scurt, iar satul nu chiar aproape... Dar să vezi ghinion: în faţa noastră se pomeni a merge o „VOLGĂ” a poliţiei... pardon, pe atunci, a miliţiei rutiere. Dar merge înceeet, abia se târăşte, ca melcul! Eu ce să fac? Nu cutez a o depăşi, pentru că... Cunoscând moravurile tipilor din faţa mea, nu era mare lucru... s-o păţesc! Mă târăsc şi eu o bună bucată de drum în urma mahărilor (am văzut că erau doi în salon, tot sporovăind între ei). Când mi-a plesnit răbdăul, semnalizez pentru depăşire şi... îi dau gaz! Abia mă văd în faţă, că cel din Volga mă claxonează pe un ton teribil de supărat şi agresiv să opresc. Ce era să fac ? Rămân locului, trăgând pe dreapta.

-- Sergent superior Sterpu, mă somează unul din cei doi, ieşind din maşina lor: actele la control!

Eu, ca unul păţit, întreb:

-- Dar ce s-a întâmplat? Am încălcat... ceva?

-- Aţi depăşit nereglementar! veni răspunsul, scurt, categoric.

-- Doar am semnalizat, după regulament, mă justific eu...

-- Dar nu aţi văzut că şi eu am semnalizat că fac la stânga?

-- Cum era să văd, îl contazic, şi pe bună dreptate, dacă eram de-acum în plină depăşire?

Dar parcă inspectorilor le poţi dovedi ceva? Nici nu am reuşit să văd ce face el, căci avea în mână perforatorul (pe atunci permisul de conducere avea prevăzut şi un cartonaş pentru consemnarea încălcărilor), dar mi-am dat seama că e bâja rău, şi, fiind cu imaginaţia înfierbântată, strig, că sunt grăbit şi arăt spre pasagerul meu drag, care tocmai ieşea din maşină ca să-mi vină în ajutor:

-- Iată, tovarăşe inspector, îl duc la vila Domniei Sale pe ambasadorul Indiei în Moldova...

La care aud cum sergentul superior Sterpu face „cranţ!” cu scula lui în talonaşul meu mult pătimit (mai avea el şi alte găuri!), la care simt în cutremur din tălpi până în creştet. Dar şi mai tare m-a năucit replica tipului, care era un vlăjgan mătăhălos, fălcos şi cam tuciuriu la faţă:

-- Lasă că... îl cunosc eu bine pe... aista... cine-i, şi arată spre frate-miu Vasile: îi bu...i ...ba... şa de la mine din sat!

Ăsta final!

Aşa păţanie!

7 octombrie 2013

***
Atâtea plimbări, drumuri, dar şi călătorii mai îndepărtate am făcut împreună cu bunul prieten şi extraordinarul... causeur, care a fost Vasile Vasilache!

Una dintre acestea o împărtăşesc cititorului.

Era pe la începutul anilor 2000, prin 2002 sau 2003, pe când se mai putea merge în România cu buletinul de identitate, fără alte fasoane şi formalităţi...

Iată, dar, că în ajun de 1 Decembrie, Marea Sărbătoare a tuturor românilor, primăria Chişinăului pune la dispoziţia unui grup destul de numeros, - istorici, scriitori, combatanţi în războiul pe Nistru, pedagogi, - un autocar ca să mergem la Alba Iulia.

Printre ei şi noi, doi.

De-cu-seară Vasile mă sună :

--Măi Volodea, tu eşti mai iute, să ocupi un loc şi pentru mine. Dar mai în faţă, că-mi place să admir locurile prin care vom trece...

Bun. Sosesc printre primii la Uniunea Scriitorilor, unde urma să ne îmbarcăm, prind două locuri în spatele şoferului, Vasile ... se reţine. Am emoţii. Dacă întârzie prea mult? Să plecăm fără el? Ce să fie? Nu se poate desprinde de... nevastă-sa? Nu ţin minte, dacă mai era Mariana cu el sau, poate, îl părăsise şi plecase în străinătăţi...

În fine, apare, tăbârcind o cogemite valiză....

Urcăm. Pornim. Într-o oră şi ceva suntem la Leuşeni.

Acolo, înainte de a trece controlul de frontieră, coborâm, să ne dezmorţim ciolanele.

Glume. Spirite. Bancuri.

Cine credeţi că era cel cu scântei şi fulgere pe limbă?

Marele, mucalitul, inepuizabilul Vasile Vasilache!

--Măi, ce veselie! a exclamat careva dintre noi. N-o să ne fie urât până la Alba Iulia.

-- Dar, poate, şi la întoarcere, am adăugat eu.

Se vede treaba că am... cobit!

O scurtez.

S-a întâmplat ceva fantastic, ceva care întrece cea mai prodigioasă imaginaţie.

La controlul actelor, se constată că Domnul Vasilache prezintă buletinul de identitate, în timp ce de la o vreme încoace se trecea frontiera (blestemata de frontieră!) cu paşaport turistic. Pe care amicul nostru nu-l avea.

--Suntem nevoiţi să Vă întrerupem călătoria, mult stimate dle Vasilache, i-a articulat cu nişte buze fenomenal de dulci domnişoara grănicer. Da, da, se nimeri una foarte drăguţă, parcă anume ar fi ştiut ce-i place cel mai mult în viaţă celebrului scritor basarabean, dar şi al întregului spaţiu românesc...

Aşa a fost nevoit Vasile al nostru să facă hoche nazat, la Chişinău.

Dar staţi, că pătărania nu se încheie aici.

Şi apoi nici nu se putea altfel, doar era la mijloc nu altul, ci părintele lui Anghel văcarul!

--Dar dta, dle Vasilache, a continuat fermecătoarea grănicereasă: dta ai paşaport... românesc!

La care, Vasilache, în stilul lui mucalit - enigmatic:

--Dar de unde ai mătăluţă ştire de secretele mele?

Noi am plecat mai departe, Vasile a făcut cale întoarsă.

Ajungem la Alba Iulia, ne includem în marile manifestări populare...

Desigur, fără de amicul nostru Vasile Vasilache...

Dar staţi, că nici aici nu se îmbumbează păţania.

A doua zi mai soseşte cu un autoturism, la Geoagiu, unde am fost cazaţi, un grup de la Chişinău. Printre ei filozoful Gheorghe Bobână, ginerele lui Vasile.

--Dar unde-i dl Vasilache? Nu l-aţi adus şi pe el?

Răspunsul căzu ca o bombă anghelo-serafimică, exact de-o manieră pur vasilachiană:

--L-am luat...

--Şi? Acum... avea paşaportul cu el?

--Avea...

--Şi?

--La controlul actelor grănicera...

---Una... drăguţă...

--Da, da, frumuşică...

--Ce-a zis ... când l-a văzut cu paşaport... românesc în mână?

--„Domnule Vasilache, suntem nevoiţi să vă întrerupem călătoria...” „?” „Paşaportul Dvoastră este expirat”...


11 octombrie 2013

Vasile VASILACHE, Elegie pentru Ana-Maria



Emilian Galaicu-Păun

Petru Creţia: „Vasile Vasilache ne-a dat ceva greu de uitat. Şi ni l-a dat într-o proză de o rară forţă expresivă…”
Nu-i o dată rotundă, nici de la naşterea (4 iulie 1926), nici de la trecerea în nefiinţă (7 iulie 2008) a scriitorului Vasile Vasilache; doar că apariţia sa în colecţia Cartier clasic cu volumul de nuvele Elegie pentru Ana-Maria, Cartier, 2014, îl readuce în prim-planul vieţii culturale, chit că dintr-o cu totul altă perspectivă.
Recunoscut, dar şi prigonit pentru Povestea cu cocoşul roşu, magul din Unţeşti a pus 18 ani între romanul ce-i aducea interdicţia de semnătură şi cartea sa trăită la cea mai înaltă ficţiune, şi care vede lumina tiparului în 1983 şi graţie unei prefeţe semnate de A. Busuioc, din care reţinem: „Vasilache nu e un înotător de suprafaţă, ceea ce-l interesează e adâncul, în care ne invită la co-investigaţie: psihologie, motivaţie, destin. A-i repovesti o nuvelă (…) înseamnă în mod neapărat a o rescrie, mai mult, a o rescrie apelând la aceleaşi cuvinte…” Cum să rescrii însă o nuvelă (şi încă de V.V.!), la care însuşi prozatorul a lucrat vreo… două decenii?! Căci înainte de a se aşeza definitiv în tiparul celor 124 de pagini, Izvodul zilei a patra – capodopera volumului – nu a fost decât o schiţă ce nu depăşea câteva pagini, Priveghiul mărginaşului, cu care şi debuta în 1962. A propos de rescrieri & reeditări…
Faţă de ediţia princeps, cea din Cartier clasicreţine doar trei nuvele – Elegie pentru Ana-Maria, Surâsul lui Vişnu şi Izvodul zilei a patra –, tustrele gravitând în jurul „tematicii morţii” (pusă în ecuaţie, în două dintre ele, cu naşterea); e ca şi cum ţi-ai împreuna trei degete, spre a-ţi face semnul crucii. Or, să te cruceşti, nu altceva, când la priveghiul lui Cruceanu îşi face apariţia ibovnica acestuia, căreia „soaţa răposatului […] îi întinse un păhărel de vin şi rosti împăcată cu toate […] să-l ia de sufletul lui Gheorghe”; şi ce teribil sună implorarea Ochioşicăi-Ruţa:
„– Lelică Irina, rogu-te ca pe-o mamă. Oameni buni, îngăduiţi-mi să-l bocesc şi eu!...”
Vorba altui mare dispărut, Petru Creţia: „Vasile Vasilache ne-a dat ceva greu de uitat. Şi ni l-a dat într-o proză de o rară forţă expresivă…”
7 iulie ’14
Abonați-vă la: Comentarii ( Atom )