 |
| Vasile Gârneţ |
L-am văzut de mai multe ori în anii studenţiei mele şi după, însă am îndrăznit să mă apropii de el pentru un autograf şi să-i vorbesc când eram deja redactor de carte la editură („Literatura artistică”), în toamna lui 1986, unde tocmai îi apăruse volumul de „Scrieri alese”, care cuprindea Povestea..., Elegia…,Surâsul… Apariția lui, cu o barbă à la Hemingway, a stârnit furori la editură printre doamnele-redactori. Citisem cartea, făcusem multe sublinieri şi note, aveam gata câte o formulă critică impresionantă pentru toate titlurile, dar cel care a vorbit mai mult a fost Vasile Vasilache. Când a aflat cum mă cheamă, m-a întrebat dacă eu sunt acela care a publicat acum două luni de zile un fragment de roman în revista „Literatura şi arta”. Da, eu eram. Mi-a spus că i-a plăcut, scriitura şi subiectul („dom’le, ai nişte demenţi acolo, e grozav…”), reţinuse şi titlul „frumos” al fragmentului – „Amarul cenuşiu al plumbului” – şi mi-a spus că aşteaptă cu interes apariţia romanului…
Iată autograful:
„Vasilică, tizule!
Prinde-mă! Ajunge-mă! Întrece-mă… Mi-s dragi mânjii…, mânca-i-ar şlihul!
Bunicul V. Vasilache
Locco, oct. ‘ 86.”
Această întâlnire – extraordinară pentru mine – , care mi-a arătat un om atent, prietenos, generos, politicos, a stat la baza relaţiei noastre în anii ce au urmat, o relaţie de respect şi preţuire…
Îl prefer pe Vasile Vasilache cel din prozele scurte – Elegie pentru Ana-Maria, Surâsul lui Vişnu, Izvodul zilei a patra… A fost un perfecţionist, obsedat de detaliu – genul artistului „nemântuit”, sedus de propriul scris. A avut o excepţională putere creatoare, dar de scurtă respiraţie. A fost ostracizat de regimul comunist, fiind obligat să se retragă în traduceri pentru a supravieţui. Când a revenit la scris, odată cu perestroika, n-a mai avut, cred, răbdare şi rigoare pentru ample prospectări narative, pentru romane-zigurat, cu o arhitectură complexă…
Nr. 5-6 (249-250), mai-iunie 2016
