Urători suntem trei: frate-meu Sârghi, eu şi vărul lui tata zis Goriţă. Mumuruzi tustrei, în schimb şi negustori, nu numai urători!
- Gâşligăm! Gâşligăm şi ne cumpărăm un chistol, zice hotărât Goriţă.
Mama potriveşte răciturile în farfurii. Duhul lor se înalţă până la icoana sfântului Nicolae. Acuşica va să strănute sfântul, căci mie îmi lasă gura apă. Deodată… strănut eu!
- Ei, într-un ceas bun, zice mama. Întâi uraţi-o pe bunică-ta Varvara. Pe urmă, pe mătuşă-ta Mărioara, pe urmă pe năşelu Vasile.
Ochim prin fereastră pridvorul bunicii. Nu avem între noi gard şi la pridvor uşile sunt date în părţi. Îmbucurată, mama o să ne petreacă cu ochii drept urătorii soacrei.
- Cerem la bunica nişte poamă…
Frate-meu Sârghi chiar, zău, o şi molfăie. În casa cea mare la bunica atârnă în grinzi nişte struguri de poamă-coarnă. Acum sunt zbiciţi de câteva ninsori la rând, căci pe afară, pe sub prispă, pe sub pridvor şi în ogradă s-au zidit metereze, nu nămeţi.
- Doi boi… doi vaci, scoate, babă, doi colaci…
Cât e în cap, atâta e şi pe limbă. Bunica ne învăluie cu o privire duioasă, dar şi dojenitoare:
- Mânca-v-ar norocul, parcă sunteţi ciumaci!
Ce înseamnă ciumac? Se vede că numai ea una ştie. Hăt într-un târziu, când am citit Cantemir Dimitrie, am aflat că ciumacii erau vânzători de sare şi se ridicau dinspre Ovidiopol spre Liov.
- Ziceci „doi vaci” ca ciumacii?
Dispare în casă, – noi, iată, în loc de daruri, primit-am dintâi o învăţătorească-negustorească istorie şi lingvistică.
Revine bunica cu un căzănel cu prune afumate, uleioase, şi cu trei gutuie.
- Daţi straista.
Frate-meu Sârghi, boboc cu troscot în plisc, zice:
- …da poamă, mâcăi, nu ne dai??
- Vă-le-leu, parcă eşti Aghentu Ioviţă. Ai parale, n-ai parale, dă parale!
S-a îmbunat şi continuă:
- De la o mâine, Seriojel, pe mâine poama, când veniţi cu semănatul la bunica.
În straista de păretar vărgat s-au rostogolit prunele unsuroase. Vai, vouă, prunelor, o să vă împăroşaţi, iar de la o mâine şi abecedarul o să se afume…
Ieşim în ulicioară: unul cu clopoţel de miel, altul cu o tilincă de vacă şi Goriţă… cu o „boambă”, aşa îi zicem noi. Bomba asta e o cutie de conservă. N-aţi văzut astfel de bombe? Mare descoperire din mâna cârlănarilor: într-o cutie goală pui un pietroi şi îl înmormântezi acolo, astupând cu alt pietroi gura cutiei. Când arunci o astfel de bombă din urma oilor, a cârlanilor, aceştia scapără din picioare şi sar în văzduh.
Iată-ne în şleau. Prima casă din dreapta e a jupânului Froica. Printre multe alte mărfuri, ţigară „Plugar”, chibrituri, gaz lampant, el mai vinde şi chistoale cu dop. Preţul: doi lei… Aman om bun e jupân Froica: cumperi, nu cumperi ceva din dugheană – el te dăruieşte cu o manpasică vişinie. Ne-a venit şi ideea cea grozavă: dacă îl urăm noi în iastă zi, te pomeneşti, s-a milostivi şi ne-a îmbuna cu un chistol, ai? Ideea e a lui Goriţă, e căpos, ne îndrumează:
- Întâi să-l întrebăm, dacă primeşte urători ovreul.
Prin sat umblă un zvon plin de haz despre jupânul Froica. Îl are vecin pe Vanea Ţibuleac, care e pe mică pe ceas în dugheană. Ba îi ridică un sac, ba îl deşartă, ba îi aduce apă de la fântână, ba îi drege gardul. Jupânul Froica e bătrân, iar cei doi feciori ai lui au plecat în Palestina. Acolo e cald, nu ninge, nu îngheaţă. Zice-se, au să-l cheme şi pe jupânul încolo, dindată ce termină marfa din dugheană. Anecdota însă e următoarea: seara, când Vanea Ţibuleac să pornească spre casă, câte ceva se lipeşte de mâna lui. Adică îl fură pe ovreu. Însă, jupân Froica nu se pierde cu cumpătul: de fiecare dată îl previne:
- Vane! Vane! Arapii taie hoţului mâna, da tu, la ovreu în dugheană, de ce le ţii la spinare? De ce?
- Fiindcă mă bănuieşti, jupâne. Şi să ştii că la mata nu mai vin.
- Ba să vii, Vane, să vii, că suntem vecini şi rămân! Dacă am să plec în Palestina, tu cu mâinile la spinare, cine ştie unde o să ajungi? Din patru tobultoci cu grăunţe pe prispă… au rămas trei. Asta ieri a fost, ieri.
Vanea Ţibuleac îl învânează:
- Dacă mă bănuieşti, îţi aduc grăunţe de ale mele, îţi aduc un tobultoc! Ieri n-am fost la mata.
- Bine, Vane, bine, am să-ţi plătesc grăunţele mele de două ori…
Aşteptăm în drum, ne pişcă gerul şi Goriţă nu mai iese. S-a dus să întrebe dacă primeşte urători. Uite că pe mine şi pe frate-meu ne-au prins îndoielile: te pomeneşti, îl urează pe jupân de unul singur şi se face cu pistol Goriţă. Iar noi, noi rămânem cu perjele păroase în straistă.
Aleargă Goriţă ţinându-şi cu dreapta căciula. Parcă e fugărit…
- Băi! Băi, ce plânge giupânu’! Vanea Ţibuleac îl ţine de umeri, da dincolo în cămară Hona se bate cu fruntea de uşă s-o sloboadă…
Trăsniţi suntem tustrei, aiuriţi. Cu sufletul la gură, Goriţă ne lămureşte cum îl duce mintea. Cică, jupânul a primit veste din Palestina: arapii i-au împuşcat un fecior. Straşnică durere, a rămas numai cu unul acolo… Încotro să se ducă? Cine îl înmormântează? Înseamnă că şi mâine, şi poimâine, şi răspoimâine dugheana lui jupân Froica va fi închisă şi el va sta în întunericul odăii cu obloanele trase, cu picioarele încrucişate pe podea. Aşa se jelesc la ovrei morţii. Chistoalele… chistoalele vor sta cu dopul în ţeavă, amorţite şi ele.
Peste o casă de la jupân Froica, domnul învăţător Samoţchi ţine şi dânsul dugheană. Acum e închisă, pentru că domnul dascăl de sat a sărbătorit pe stil nou. Ţăranii însă, conservatori cum sunt, ţin Anul Nou peste două săptămâni, mai târziu…
Cotim la dreapta spre nanu Vasile a lui Ion Nichita. Frate-meu Sârghi e scârbit: nu a gustat struguraşii de poamă-coarnă, morţi în Palestina, stilul nou şi vechi, dughenele închise, chistoalele zăvorâte.
- Cerem de la nanu Vasile doi lei, cumpărăm mai pe urmă chistol.
Într-adevăr, nanu e fără copii, fiindcă e spân. De atâta şi voieşte pe unul din patru fini, pe unul de-ai noştri, să-l înfieze. Îndeosebi, pe mine, tot Vasile.
Drumul e lung şi greu, pârtie nu este. Doar o cărăruie şi pe de laturi, cătină înaltă, salcâmi piperniciţi, porumbrei, iar dincolo, livezi, livezi, livezi, în care acum joacă viforul într-un picior. N-am de lucru şi zic cu ochii pe vifor:
- Haideţi, haideţi, pe aici iese noaptea Aghiuţă…
Cei doi s-au oprit locului. Goriţă se holbează:
- Cine-i Aghiuţă?
- Necuratul! Ucigă-l-toaca! Faceţi-vă cu limba cruce şi păşiţi, că ne apucă noaptea.
Nanu Vasile istorisea lui tata că, cică, într-o seară i s-a arătat între hândichiurile acestea întunecoase… Boala Vacii! Apoi, altă dată, i-a ieşit înainte o arătare, mică-mică, cât gavanosul de jumere. S-a speriat nanu şi a strigat din rărunchi: „Săriţi! Sări-iţi!!” Şi, cică, din gavanos a ţâşnit un câine.
Drumul se scurtează la gânduri negre – te mână graba şi frica. În sfârşit, ajuns-am. Ne oprim la prispa casei de la vale. Aici stau înşiruite vreo şapte căldări cu apă, îngheţate bocnă. Două coromâsle lângă ele, zise şi cobiliţe, începem inimos să urăm căldările: „Doi boi, două vaci…”
Din căsoaia de la deal iese nanu Vasile şontâcăind şi cu un braţ mai scurt, căci e invalid din 1916.
- Brava, finilor, brava! Ia uraţi-mi şi căsoaia!
Părăsim căldările, dar de ce sunt şapte? Păi, nanu Vasile aduce apă tocmai de la fântânile din fundul grădinii noastre. Se vede, nana Ana a făcut „rezerve”: nămeţi, vremea aspră de iarnă. La Crăciun vremea era moloşagă, a venit nanul şi nana. Primul a început:
- Fine Ioane, am venit după un fin mititel… Pe care mi-l dai? Fine Vasile, ce zici? Fine Ioane, îi dăruiesc casa în vârful dealului, acoperită cu tablă, juma’ de falce de livadă, o iapă Roaibă. Pe crucea mea, îi fac hârtie când zici. Mergem la primărie…
- Finu-to ista, mişelul, până nu-l speli cu cureaua la poponeaţă, nu-şi aduce aminte că are faţă s-o spele.
Ca tot ţăranul, tata una ştie: de lauzi ceva ori pe cineva – se pierd, în schimb, de-l huleşti, dracul ţine cu hulitul.
În sinea mea mă văd boier în vârful dealului: casa arătoasă, acoperită cu tablă albă… Nana Ana m-ar desculţa şi pe mine, ca pe nanu ist şontâcăit. Şi dimineaţa, şi seara, căci aşa-s invalizii, aşa face bunica şi cu bunicul Pavel. Alt gând mă îndoieşte: dar dacă mă pune pe mine nanu să-l încalţ şi să-l descalţ, ai?
- Amu uraţi căsoaia, bre, să vă audă şi Roaiba.
- Doi boi, doi vaci…
La coada Roaibei iarăşi am devenit ciumaci. Clopotul, tilinca, „boamba” lui Goriţă şi inimoasa noastră urare prefac văzduhul, curtea, căsoaia, mahalaua într-un vacarm, de se spulberă omătul. Măi, şi unde prinde atunci Roaiba a sfârâi din copite, a izbi pereţii căsoaiei şi a necheza, îngrozită. Să zici, voieşte să dărâme grajdul. Atunci şi nanu Vasile:
- Ho, haramule! Băieţi, treceţi la nană-ta, iaca a ieşit.
Nana Ana are chipul ca sfânta Vinere: prăşeşte, sapă, taie lemne, spală, încalţă, descalţă, îngrădeşte, poartă umblătiul, ba şi Roaibei îi cară apă, nu cumva să o deoache satul. Acum a ieşit cu darurile, Doamne, ce mai de-a bunuri a scos! Mere domneşti, nuci, covrigei de târg, prăjituri de casă, confete pântecoase, de ţâşneşte povidla din ele. Un marcoteţ plin! Ne tot împarte, dar văzând că palmele, pumnişorii noştri sunt mici, exclamă:
- Aracan! Voi sunteţi fără traistă, măi?
- Suntem în holoată.
Atâta dărnicie m-a încurajat nespus şi deodată spun:
- Năşică Anică, dă-ne şi doi lei!...
Nana Ana face ochi mari de icoană. Strigă către naşu Vasile:
- Auzi, omule, ia scoate doi lei!
- Pentru ce?
Vine aproape-aproape, curios nespus. Frate-meu Sârghi, hodoronc-tronc:
- Treb’ doi lei… să cumpărăm un chistol!
Nici lui Goriţă nu-i tace gura:
- Lu’ giupân Froica, un arap i-o ’puşcat feciorul cu chistolul! Ne-am dus să-l urăm şi… ce am aflat? Ferească Dumnezeu!
Naşii noştri, priviri alb-albastre, acum zăpada le spălăceşte ochii şi îi topeşte în nămeţi.
- Măi lăieşilor! Cerşiţi ţigăneşte?! Ce căutaţi voi la Froica, dacă omul e în scârbă?
Plecăm cu toţii frunţile. Goriţă o şi ia spre poartă, noi, după dânsul.
- Staţi, bre! Ascultaţi: veniţi mâine cu semănatul şi nanu o să vă deie lei… Azi, doar uraţi-araţi cu doi boi, semănatul rămâne să-l faceţi mâine.
Vasăzică, i-am urat iapa azi, mâine, seamănă-i-o!
E viclean nanu: mâine-i ziua lui sfântul Vasile – a mea şi a lui nanu. Dar tata altfel serbează: ne-a sculat până la răsăritul soarelui, ne-a înfofolit în ţoale şi ne-a scos în curte, dintâi umplându-ne buzunarele cu grăunţe.
- Băieţi, semănăm ocoalele, vitele, oile, caii, porcii, coteţul cu păsări.
Asta e onomastica mea. O facem şi pe asta. Când colo, tata ne înmânează câte-o furcă, câte-o greblă, câte-un ţăpoi şi, închipuiţi-vă, ne pune… să greblăm şi să căpiţăm cu ţăpoiul şi grebla zăpada. Să luăm în furcă nămeţii, să vânturăm cu furca sulurile de omăt. A ieşit mama, plesneşte din palme:
- Bărbate, de ce-ţi faci râs de copiii tăi?
- Ca să nu umble cu cerşitul, femeie. Lor nu li-i dragă munca… Închipuie-ţi, ieri s-au pornit cu uratul, s-au dus la naşu Vasile şi i-au cerut bani de chistoale! Le arăt eu chistoale… Ţăranul umblă cu grebla, umblă cu ţăpoiul, nu cu chistolul…
POST-SCRIPTUM
Schiţa asta e document de epocă – numele de oameni sunt din satul meu. Nana Anica a murit curând, eu copil fiind. La fântână a năboit-o sângele prin gură în timp ce scotea apă.
Cam pe atunci a plecat în Palestina şi jupânul Froica, la feciorul cel viu. În 1941, prin martie, învăţătorul Gheorghe Samoţchi şi-a pus juvăţul în gât: seară de seară îl chemau la KGB, avea trei feciori peste Prut şi ţinuse prăvălie.
Pe când frontul ruso-german se întindea în lungul liniei ferate Iaşi-Chişinău (1944, mai), a murit mama de tifos exantematic. Avea numai 37 de ani.
Tata, curând, peste vreo trei săptămâni, şi-a pus mâinile pe piept, dându-mi de grijă:
- Copile, ia seama de fraţi. Mai departe eu nu voiesc a trăi, fiindcă vrednicia şi truda ţăranului au să fie călcate în picioare.
A venit foametea, bunica Varvara a fost sugrumată şi prădată.
În aceeaşi foamete a lui 1947 s-a stins şi nanu Vasile, sub gardul casei sale, acoperite cu tablă de zinc.
Grigore, sămaşul meu, a devenit activist de partid. În 1949 a deportat ţăranii vrednici, inclusiv pe nanu-său şi moşu-său, chipurile, e culac. Acelaşi Grigore pe urmă s-a alcoolizat. S-a stins de tuberculoză după Congresul XX al PCUS în spitalul de ftizie din Chişinău.
Frate-meu Sârghi, după ani mulţi în lagărele de deţinuţi, de drept comun, acum e pensionar. Uneori lăcrămează: cui lasă el azi gospodăria?! Şase copii s-au cuibărit cu toţii prin târguri, printre străini.
În schimb eu… Probabil că Dumnezeu mă ţine pentru mărturisiri: recunosc, am cumpărat nepotului meu mezin un chistol cu dop. Când şi când puşcăm în ochiul cu albeaţă al televizorului, care nu răsfrânge trecutul. Altfel de ce v-aş povesti eu aceste trago-drame, dacă m-ar lăsa în pace memoria. Zice-se, cine uită trecutul, acela nu stăpâneşte prezentul. Ei, să nu-i bagi tu un dop în gură istoriei care nu face altceva decât să se uite trecutul?
Pagină redactată de Victor VASILACHE
