In memoriam
Vasile Vasilache, scriitorul care vorbeşte cum scrie şi scrie cum vorbeşte
Nicolae Roibu
Volumul a văzut lumina tiparului în preajma unei triste aniversări - pe 8 iulie 2009 se împlineşte un an de la dispariţia fulgerătoare a eminentului scriitor. Aşa cum notează alcătuitorul şi lectorul cărţii, Igor Nagacevschi, volumul cuprinde publicistica scriitorului din ultima perioadă a vieţii sale. E o carte neobişnuită, precum neobişnuită este întreaga sa creaţie, avea să constate şi moderatorul manifestării, scriitorul Arcadie Suceveanu.
Cartea beneficiază şi de o prefaţă extraordinară, semnată de Eugen Lungu. El remarcă, între altele, că Vasile Vasilache vorbeşte cum scrie şi scrie cum vorbeşte. „Această notă orală, cu pitoreşti inflexiuni dialectale, e specifică şi prozei lui V. Vasilache. Deşi, în limitele corectitudinii, stilul mult prea neaoş lasă pe dinafară pe cititorul manierat şi format pe fineţurile livrescului. De regulă, după ce înfruntă oralitatea căutată, ultimul nu mai are răbdare să pătrundă în straturile de semnificaţii şi simboluri, de care geme orice text al scriitorului, şi se retrage confuz. Nu sunt mulţi cei care pot gusta un Vasilache în toată complexitatea lui” - iată un adevăr afirmat de către prefaţatorul cărţii, în care pune punctul pe „i”.
„Scriitorul, adevăratul scriitor, ilustrul scriitor îşi dă seama că este ceva mai mult decât un partid, o uniune, o organizaţie, chiar un parlament”, zice Vasilache într-un eseu al său, afirmând în continuare: „Apoi, că e ceva mai mare, mai cuprinzător decât „Casa noastră - Republica Moldova”. Apoi, niţel excelentissim este faţă de Excelenţa Sa Prezidentul, Alteţa Sa Principele sau Majestatea Sa, Sanctitatea Sa… Exemple? Lev Tolstoi şi ţarul… Acelaşi Lev Tolstoi şi Sfântul Sinod, în frunte cu Partriarhul…”.
Cu Vasilache am pierdut o lume întreagă, un întreg univers, aveau să constate mai mulţi vorbitori. Astfel, Constantin Tănase a remarcat că lumea în publicistica lui Vasilache este văzută parcă dintr-un turn, când ostaşul stă şi priveşte în jos, acolo unde se află ocnaşii. La rândul său, Vladimir Beşleagă a afirmat că Vasilache toată viaţa a scris aceeaşi carte, astfel încât din lutul de la Unţeşti el a creat bijuterii de artă. În acelaşi timp, Serafim Saka l-a caracterizat pe Vasile Vasilache drept un scriitor într-un singur exemplar, irepetabil.
Pe marginea volumului s-au mai pronunţat acad. Mihai Cimpoi, Leo Butnaru, Ion Ciocanu, Nicolae Leahu, protoiereul Ioan Ciuntu, Igor Nagacevschi, Victor Vasilache, feciorul scriitorului, ş.a. Tot aici a fost lansată ideea unei cărţi de memorii despre Vasile Vasilache.
Un an fără marele scriitor
autor: Irina Nechit
Vasile Vasilache – un accident cosmic
La aproape un an de la dispariţie, scriitorului Vasile Vasilache i-a mai apărut o carte, „Verzi suntem, verzi...”, o culegere de articole, tablete, luări de atitudine, publicate în anii 1998-2000. Editura Litera a scos cartea de publicistică a marelui prozator la început de vară, într-o formulă grafică elegantă, alcătuitor al ediţiei fiind Igor Nagacevschi. „Niciuna dintre problemele de atunci, multe însoţindu-ne şi azi, nu-i scapă scriitorului. Prezentul e văzut ca un produs al istoriei şi, totodată, un ostatic al ei. Un nucleu vicios în jurul căruia gravităm deformaţi şi dispersaţi”, relevă Eugen Lungu în excelenta prefaţă la volum.
Lansată la Uniunea Scriitorilor din Chişinău săptămâna trecută, cartea ne readuce vocea tulburătoare a lui Vasile Vasilache, care pare să ne povestească întâmplări uimitoare despre cele văzute, trăite sau observate cu atenţie de domnia sa, într-un limbaj irepetabil, împletit din oralitate şi o bogată informaţie culturală şi socio-politică, servită publicului în formă artistică.
La manifestarea comemorativă publicistul Constantin Tănase a mărturisit că a avut norocul să fie unul dintre primii cititori ai cărţi, constatând, cu tristeţe, că textele scrise acum 10 ani mai sunt actuale, semn că „se întâmplă ceva grav în RM”. Publicistica lui Vasilache trebuie pusă la treabă, a subliniat C. Tănase, îndemnându-ne „să-i valorificăm pe oameni cât mai sunt în viaţă”.
Moderatorul întrunirii, Arcadie Suceveanu, e de părere că „Vasilache a scris o publicistică nuvelistică, mai degrabă înrudită cu proza”, constituind un model nu doar pentru literaţii contemporani, dar şi pentru ziarişti.
Vladimir Beşleagă a amintit publicului că cel comemorat avea o vorbă celebră: „Măi, voi nu vedeţi că timpul râde de noi!”. Un scriitor rămâne nu doar prin cele scrise, ci şi prin cele spuse, iar una din intuiţiile strălucite ale lui Vasilache a fost aceea de a confunda scrisul cu vorbitul. „Dacă îl ascultai, te prindea îndată, te fascina, a fost un om aparte, un fenomen care nu se va repeta niciodată, rarisim, a răzbătut prin milenii, a surprins universul ancestral, rural, aflat pe cale de dispariţie”, a remarcat Vladimir Beşleagă.
Unul dintre vorbitori, Serafim Saka, l-a cunoscut pe Vasilache foarte bine, a vorbit cu el „despre toate”, astăzi lipsindu-i discuţiile sau taifasurile cu cel care „ştia să lege civilizaţiile lumii cu cea din satele basarabene, mediul său rural fiind unul universal””.
Cu Vasilache a murit o bibliotecă, a accentuat Nicolae Leahu, care a avut inspirata idee de a scoate la Bălţi, cu puţin timp înainte de moartea scriitorului, „un număr premonitoriu” al revistei „Semn”, consacrat în exclusivitate lui Vasile Vasilache.
Fiul prozatorului, Victor Vasilache, a spus că stă pe scenă deoarece chipul său le aminteşte celor din sală de tatăl său, Vasile Vasilache. Prima lectură a volumului, pe când se afla în stadiu de pregătire, l-a durut pe Victor Vasilache fiindcă, citind, parcă îl vedea pe părintele său, parcă reînnoda cu el o discuţie neterminată.
Luând cuvântul la serată, poetul Leo Butnaru i s-a adresat direct celui comemorat: „Dle Vasilache, ai fost un om complex, un accident cosmic, acum ai plecat să joci şah cu îngerii. Nu te uităm, fie-ţi pulberea stelelor uşoară”.
Cei care vor citi cartea proaspăt lansată vor avea senzaţia că au mers în vizită la Vasile Vasilache
Surâsul sau pildele lui Vasilache
Constantin Tănase
După aproape un an de la plecarea lui V. Vasilache (a murit pe 8 iulie 2008), iată că se face un gest reparatoriu prin apariţia la GE „Litera” a volumului de publicistică „Verzi suntem, verzi…”. …Recunosc, studenţia literară mi-am trăit-o sub zodia „Numelui tău” al lui Gr. Vieru şi a „Poveştii cu cocoşul roşu” a lui V. Vasilache. Apoi, mult timp am fost „torturat” de „Surâsul lui Vişnu”.
Eram convins atunci şi sunt convins şi acum că dacă Vasilache ar fi scris în altă limbă decât în română, să zicem măcar în franceză sau germană, prin această nuvelă el se consacra drept unul dintre cei mai originali prozatori europeni contemporani. N-am înţeles atunci, nu înţeleg nici acum de ce acest scriitor (cel puţin cu această nuvelă) nu a fost promovat peste Prut. Dacă această nuvelă ar fi fost editată la Bucureşti, atunci când a apărut la Chişinău, s-ar fi răsturnat multe topuri şi ierarhii valorice fabricate prin saloanele literare de pe Dâmboviţa. Odată i-am spus lui Vasilache acest lucru; el m-a privit adânc şi a surâs…
Avea un surâs plin de înţelesuri şi subînţelesuri, adică plin de pilde. Am avut onoarea să fiu redactorul-şef al publicaţiei „Flux” în epoca Vasilache - aşa aş numi astăzi perioada în care V. Vasilache îşi publica „textele” în această publicaţie. Nu rodea pragurile redacţiei, trecea rar, iar la mine în birou intra cu o vădită sfială. Avea întotdeauna pregătită o poveste, punctată în final de o pildă pe care o marca cu un surâs. Îl priveam şi mă gândeam că aşa o fi surâs şi Vişnu.
Întotdeauna îmi lăuda scrisul, dar ţinea neapărat să mai spună ceva, ceva pe care noi, cei născuţi sub sovietici nu ştiam. Îndeosebi îi plăcea să-mi amintească de Pamfil Şeicaru. Pe acest mare, cel mai mare ziarist român al secolului XX, l-am descoperit la îndemnul lui Vasilache. Pilda pe care Vasilache mi-o servea de fiecare dată era următoarea: Uite, bre, dacă ăsta spunea că peste o lună va cădea guvernul - aşa era! Înţelegeam perfect unde bătea Domnia Sa cu această pildă, era un îndemn către toată breasla ziaristică: să nu ne încurcăm în gâlcevi ziaristice mărunte şi partizane, să ridicăm ştacheta analizelor, să ne însuşim o viziune mai largă şi mai adâncă asupra fenomenelor politice, să trecem de la violenţe de limbaj la sinteze. Şi, într-adevăr, după ce l-am descoperit pe marele Pamfil Şeicaru, în special după ce i-am citit celebrele scrisori, am început să scriu mai greu. În general, consider că un editorialist care n-a trecut „prin şcoala lui Pamfil Şeicaru”, niciodată nu va putea prezice… când va cădea guvernul.
…Prefaţatorul volumului, Igor Nagacevschi, observa, pe bună dreptate, referindu-se la „epoca Vasilache a „Fluxului”, că atunci, acolo exista „o atmosferă de emulaţie, în care Vasilache-jurnalistul era un adevărat model”. O pildă, aş mai adăuga eu. Iată de ce, recomand cu căldură cititorilor noştri această carte. Pentru a se reîntâlni cu surâsul şi pildele lui Vasilache, dar şi pentru a înţelege ce loc ocupă Vasilache în literatura şi publicistica basarabeană, parcurgând cu atenţie studiul introductiv scris de Eugen Lungu.
…Acum cinci ani, în iunie 2004, V. Vasilache, vorbind la lansarea cărţii mele „Hoţii de mituri”, ţin minte, şi-a exprimat speranţa că vom scăpa de ei, de aceşti hoţi. Suntem în 2009. …Tot verzi, bre, verzi suntem. Vai nouă, miorilor!...
In memoriam Vasile Vasilache (revista - Contrafort : 7-8, (165-166), iulie-august
In memoriam Vasile VasilachePovestea, elegia, surâsul… (Participă: Leo Butnaru, Iulian Filip, Călina Trifan, Mihai Cimpoi, Vladimir Beşleagă, Constantin Cheianu, Grigore Chiper, Efimia Ţopa, Arcadie Suceveanu, Iulian Ciocan, Adrian Ciubotaru, Ion Ciocanu, Vlad Zbârciog, Anatol Moraru, Vasile Romanciuc, Vasile Gârneţ)
1. Ne-a părăsit, în iulie curent, cel care părea eternul nostru sfătuitor, filozoful literelor basarabene, prozatorul Vasile Vasilache. Autorul „Poveştii cu cocoşul roşu” a fost şi o prezenţă remarcabilă, de o originalitate distinctă, în peisajul nostru cultural. Ce moment, ce întâmplare cu şi despre Vasile Vasilache aţi putea evoca?
2. Ce vă place cel mai mult, ce titlu aţi alege Dumneavoastră din opera pe care ne-a lăsat-o moştenire Vasile Vasilache?
Leo Butnaru
1. Percuţia de sumbru ecou al ostracizărilor la care a fost supus Vasile Vasilache, începând cu anul 1966 – cel al apariţiei „Poveştii cu cocoşul roşu”, – avea să se potolească, dar nici atunci definitiv, abia peste douăzeci de ani, la a doua – în fine! – ediţie a romanului (1986). Astfel, e lesne de înţeles că, în 1974, nu ar fi fost cea mai fastă perioadă, pentru ca scriitorul să-şi dovedească din nou prezenţa de spirit, definită, nobil, prin – curaj civic, profesional, atitudine de solidaritate cu mai tinerii colegi, – tineri ce prinseră a trezi nemulţumirea „organelor”, dar numai...
De ce această introducere?... Pentru că, pe 1 septembrie 1974, apăruse un scandalos articol al lui Em. Bucov, intitulat chiar aşa: „De ce?” Ajuns la 65 de ani de viaţă, neştiind să îmbătrânească înţelept, frumos, neogoitul ex-Radu Vasile îşi zise să-şi auto-facă un cadou, negăsind nimic mai potrivit, decât să atace scriitorii mult mai tineri, care abia intrau în literatură sau se aflau în preajma primei cărţi sau deja editaseră volumul de debut, astfel că ticlui acel revoltător „De ce?”, prin care şicana neofiţii, le făcea din deget (sau din bastonul dungat – ca agent de circulaţie, ce se dorea, în literele dintre Prut şi Nistru), invoca metoda-panaceu a realismului socialist, directivele partidului etc., de la care, reieşea, tinerii deviază... Ce să mai vorbim?! – atât de triste şi de cunoscute lucruri...
Pe atunci, aveam în atribuţii sectorul artă-literatură la „Tinerimea Moldovei” şi, susţinut de redactorul-şef Alexei Ciubaşenco, căutam potenţiali scriitori, care ar fi cutezat să-i dea replică omnipotentului, se părea, Em. Bucov. Dar trebuie s-o spun – peste, iată, trei decenii jumătate – cota temerităţii printre slujitorii muzelor scrisului în rssm se dovedi a fi una – cum să zic? – lamentabilă, mai că inexistentă. Cu, doar, o excepţie, două... Cei mai mulţi dintre condeierii deja afirmaţi, cu anumit nume şi, poate, reputaţie, s-au blindat, brusc, după dubiosul „Să mai aşteptăm....” sau „Să mai vedem...” În arenă a îndrăznit să apară doar (gladiatorul!) Vasile Vasilache! Care, se ştie, la acea vreme – dar în care alta? – nu era mângâiat pe creştet de autorităţile sfertodocte, obtuze; scriitorul se afla, încă, în perioada de cvasiinterdicţie a numelui său în mass-media. Nici nu avea atuurile pe care le invoca ziaristul Lazăr Ghelman, care fusese şi el printre foarte puţinii ce avuseră temeritatea să reproşeze „De ce?”-ului şi să-i spună lui Bucov că, adu-ţi aminte, Emiliane, – eu te-am publicat primul, cu acordul Partidului Comunist Român (chiar aşa apărea în text), pe când erai tânăr şi te mai numeai Radu Vasile, dar, astăzi, iată, camarade, ai luat-o hăisa, ataci tinerii, îţi faci de cap... Iar întru a-mi scuti memoria de eventuale inexactităţi, voi cita din propriul jurnal („Perimetrul cuştii”, Ed. Cartea Românească, 2005, p.171): [Vasile Vasilache] „A scris. Ieri, a venit la redacţie. Am stat – aşa a vrut – vreo cinci ore cu articolul dumisale... Are răbdare. Azi, i-am adus şpalturile de la tipografie. Cineva mi se plângea de prea multe intervenţii, reveniri pe care V. V. le face în cele deja culese, alese, pregătite pentru... Astăzi, a fost mai moderat”. (15 septembrie.) Iată una din faptele, probabil – uitată de cei mai mulţi, pentru care tinerii scriitori de atunci trebuie să-i fie recunoscători lui Vasile Vasilache care, la cei 48 de ani ai săi, se arătă solidar cu colegii aflaţi la primordiu sau abia trecuţi de el. În timp ce, vă spuneam, alţii aşa au şi rămas la poltronul „Să mai aşteptăm...” sau „Să mai vedem...”
2. Cei care fac caz de anumite „izbânzi, găselniţe, originalităţi” structurale, stilistice ale postmodernismului „de pe la noi” (de parcă, automat, etichetarea cu postmodernismul ar însemna şi... talent, dacă nu chiar geniu) ar trebui să ştie că, de fapt, Vasile Vasilache, în „Povestea cu cocoşul roşu”, a fost cel puţin un – anticipator, ca să nu-l calificăm, nefiresc, posibil, drept postmodernist avant la lettre (în spaţiul prutonistrean). Sigur, acum patruzeci şi ceva de ani, când apăru romanul, în plin realism socialist (...etern... înfloritor...), când prin şcoli, pe la catedre universitare se mai citau stupizeniile lui Corneanu cu „uiezdnâi gorodok”, când îşi mai împeliţau bazaconiile, neputinţele, date drept literatură, Barski, Darienco, Balţan, Cruceniuc, Şleahu, Barjanschi (acesta – grafoman-lozincard sadea, mereu cu partidul în călimară, versificaţiile lui atacând ca o nesăţioasă molimă primele pagini ale tipăriturilor), când... – în fine, pe atunci era ca şi cum un act de sinucidere să scrii în psihostilistica minimalismului din „Povestea...”, potolind (sau chiar... castrând!) lăudăroşenia hidoasă cu „...multilateral dezvoltata” societate autosuficientă sieşi, îndobitocită (de, pe aici ar fi şi simbolistica bouţului ca protagonist, nu?). Totul era... avânt, entuziasm, stahanovism, construcţie de viitor luminos, comunist, iar tu, prozatorule, îndrăzneşti să vii, în răspăr, cu – minimalismul!...Aproape că dând-o în shakespeareanism, aducându-l, implicit, pe bufonul aborigen Serafim Ponoară la curtea... CeCe-ului, să le spună ălora lucruri neplăcute, unele doar sugerate, dar totuşi... (Pentru că – luaţi aminte! – şi voi, şi regimul vostru aduceţi a... ponorâtură!) Tragicomicul răzbeşte şi dintr-o mărturisire, pe care Vasile Vasilache o făcea acum vreo şase ani în revista „Sud-Est”: „La început, credeţi-mă, m-am apucat a scrie „Povestea cu cocoşul roşu” într-o dispoziţie pe care o exprimă Anton Pavlovici Cehov într-o propoziţie amuzant-absurdă: „Pe timp de holeră, dacă e să priveşti la lume din înalturi, din zborul păsării, te amuză nespus lumea asta”...
Uite aşa m-am trezit într-o dimineaţă de vară a anului ori că 1959, ori că 1960, când cumnată-mea s-a întors în bocet de la cireadă, deoarece autorităţile satului o alungaseră. Chipurile, cireada satului se desfiinţează. Colhoznicii nu mai au dreptul la imaş, deoarece pământul e al statului, adicătelea al colhozului, iar colhozul e al statului şi cumnată-mea nu are altceva de făcut decât să-şi ducă vaca la fermă sau, dintâi, la comitetul de conducere, la „pravlenie”, cum se zicea. Acolo o să i se elibereze o chitanţă, o recipisă, deoarece: „Păi, asta e, Uniunea Sovietică a decis să întreacă America la şeptel!” Adică, Uniunea Sovietică să aibă o cireadă mai mare decât a Statelor Unite, raportată pe cap de locuitor”.
Aşadar, sub aspect stilistic, modificare radicală de optică, diferită de cea general-acceptată, prin tehnica, regia sa nonconformiste, în răspăr, respectiva naraţiune rămâne una de etapă, ce va mai focaliza încă interesul exegeţilor. Asta – în ce priveşte (şi) ipostaza teoretică, de situare tipologică, canonică. Iar sub aspect afectiv, de (numai) cititor, mă gândesc la redacţiile secunde ale „Priveghiului mărginaşului”, peste ani devenit „Izvodul zilei a patra”, şi „Negara”, cunoscută, mai încoace, în varianta „Elegie pentru Ana-Maria”. Aici, Vasile Vasilache, ca om şi scriitor, e tot, în întregul textului, dar poate fi recunoscut, invocat, exact aşa cum a fost, şi în (câte) o singură frază. Ca în aceasta, spre exemplu: „Şi dă-mi voie să povestesc măcar mie însumi... ce-i omul şi ce-i iarba...” Da, (şi) aici e Vasile Vasilache care, uneori, când părea să se grăbească, zicea: „Păi mă duc, bre, că am lăsat ceva nemântuit în stative...” „În stative” însemnând că, în acel timp, „ţesea” la vreun subiect, la vreo naraţiune. Ceva timp după ce-l auzii rostind această frază-parabolă, mersei spre gândul că, poate, prozatorul autentic nu poate spune doar flaubertianul „Madame Bovary c’est moi”, ci, deopotrivă, dedus, şi... homerianul „Penelopa sunt eu”. Homer-Ulise...
Ce o fi lăsat domnia sa, Vasile Vasilache, „în stative”?...
Iulian Filip
1. Am dialogat mai pe aşezate la Chişinău – pentru revista „Orizontul”, pentru Televiziune, când pregăteam şi prezentam revista lunară „Almanah literar”, la mine la atelier (la Casa Greierului)... Dar mai memorabile mi se par cele două episoade de la două case de creaţie... La Ialta, unde alegeam să fim în februarie (cu Vasile Romanciuc, mai adeseori), maestrul ne-a informat că a găsit în biblioteca de acolo „Jocul cu mărgeluşe de sticlă” a lui Herman Hesse şi că ar fi bine... A fost bine: mi-a rămas o carte de referinţă. La Coctebel am fost martorul dialogului ortodox între Vasile Belov şi Vasile Vasilache, doi colegi de la cursurile superioare de literatură în Moscova. Nedumerirea lui Belov suna cam aşa: ce aveţi împotriva noastră, a ruşilor, doar şi noi suntem ortodocşi! Era în preajma lui 1989. Replica lui Vasilache a fost spontană:
- Aşa o fi, numai că neamul nostru are o trăire aparte când îşi contemplă, din pragul casei, fântâna de la poartă, nucul din faţa casei, via înrădăcinată şi răstignită pe coasta dealului, iar voi aveţi aceeaşi trăire când vă faceţi streaşină mâna la ochi, scrutaţi lumea, întrebându-vă: pe cine, blinica măsii, să-i mai fericim, să-i mai eliberăm?... I-am reamintit scena acum o jumătate de an. Chiar aşa am zis? Uitasem.
2. Povestea cu cocoşul roşu îl reprezintă mai cuprinzător, îl prinde mai bine.
Călina Trifan
1. Un proverb arab (care îmi pare i-ar fi plăcut şi lui) spune că nimeni nu e atât de tânăr, ca să nu poată muri mâine, şi nici atât de bătrân, ca să nu mai poată trăi încă un an. În ochii mei, în pofida vârstei, regretatul Vasile Vasilache era un munte de vis şi de viaţă. Cu puţină clemenţă ar fi putut să boicoteze timpul şi în continuare, dar... Ca individ unic şi fără echivalent ce era, a vrut şi de această dată să ne ia prin surprindere, avertizându-ne parcă: „Aveţi grijă cum cheltuiţi mărunţişul, căci timpul s-a scumpit!”
A fost un caz special în urbea şi literatura noastră: omul Vasilache manierat cum era („Manierele îl fac pe om”, precept care, cică, ar fi scris pe poarta Universităţii din Oxford ), a tins şi a fost şi un model de cugetare. Viaţa lui s-a configurat în ... destin, într-un destin remarcabil. Vasile Vasilache, prin propriul exemplu, a ţinut să ne demonstreze că bătrâneţea nu înseamnă decrepitudine şi lipsă de sens. A fost, şi cred că exprim o părere unanimă, un înţelept, de la care mirosea a parfum... parfumul cărţii. Scriitorul Vasilache a izbutit performanţa care nu e la îndemâna oricui: să aibă stil şi să creeze un univers original, care să-l facă inconfundabil. Universul parabolic moralizator al prozelor sale (uşor, discret) te obligă să respecţi viaţa şi să iubeşti frumosul. Percepţia fină şi capacitatea de-a vorbi în „childuri”, exuberanţa lingvistică, discursurile sale cu treceri dinspre literatură spre filosofie ne vor lipsi. Îl regretăm, aplecându-ne deasupra paginilor neordinare pe care ni le-a lăsat.
Eleganta lui UMBRĂ mă urmăreşte azi pe holurile Uniunii, dar cel mai mult spiritul său împăciuitor şi măsura sinonimă cu înţelepciunea. În calitatea sa de membru şi decan de vârstă la şedinţele Consiliului Uniunii Scriitorilor, îmi amintesc, când trebuia să se pronunţe într-o problemă sau alta, invoca scuza: „Uitaţi-vă la mine, mai pot eu să mă cert cu cineva, dar dacă nu voi mai avea timp să mă împac?!”. La fel nu voi uita că a plecat la Dumnezeu în noaptea de Sânziene, când cerurile sunt deschise. Şi ce dacă a murit fiind singur, moartea n-are nevoie de spectatori! Iată la ce aduce cărturăria şi spiritul filosofic, că doar a filosofa înseamnă a învăţa să mori! Acum chiar e un iniţiat în toată regula! Dumnezeu să-L odihnească!
2. Bineînţeles, cuceritorul său roman Povestea cu cocoşul roşu, care nu doar l-a instalat în notorietate, dar, să sperăm, că „îi va fura şi moartea”. Am învăţat de la el că trebuie să fii permanent în căutare de sens, că tot ce e frumos e filosofie şi că ce va să fie tot va fi!
Mihai Cimpoi
1. Vasile Vasilache este o expresie desăvârşită a arhetipalităţii îmbinată simbiotic cu (postmodernitatea). Nu l-a interesat lupta dintre „antici” şi „moderni”, fiindu-şi sieşi canon şi paradigmă. A practicat o scriitură, care se ţese din ea însăşi (să nu uităm că, etimologic text trimite la textil, la ţesătură). Cu Vasile Vasilache am trecut întreaga odisee sau, mai degrabă,pandemoniul perioadei postbelice, opunându-ne – împreună – procesului de înstrăinare de matricea stilistică firească, de aservire ideologică aşa-zisului realism socialist şi marginalizării. A sfidat o atare marginalizare şi marginalismul care este caracteristic literatului basarabean, urmând stăruitor de unul singur Drumul spre Centru. Întâmplări, momente? Multe, câtă frunză şi iarbă, cum ar zice el, căci temeiul lumii e întâmplarea. Ei bine, anume aleatoriul (cum îi plăcea, de asemenea, să zică, să se completeze neologistic) a făcut ca să-mi fie sfetnicul primilor mei paşi în literatură când era redactor la Cultura. Veneam, încălţat în cizme cu carâmbi mari, de „brezent” şi pline de lut frământat de la Larga sau de la Lipcani, unde am făcut un an de corvoadă ziaristică provincială.
L-am şi încercat să-l imit în nişte încercări în proză (reportericească), căci era un povestitor fascinant. Probabil, mi-a apreciat mai mult acea venire originală în cizme la oraş, în care întrezărea o cutezanţă, o voinţă de ceva, decât calitatea textelor mele de atunci. Oricum, am apărut în Cultura cu augusta lui binecuvântare: „Păi să fie într-un ceas bun, că începutul e o întemeiere!” Recunoştinţă, nea Vasile, pentru această binecuvântare şi pentru că am fost alături la bine şi la rău.
2. Surâsul lui Vişnu, pentru că îi caracterizează atitudinea blajin-ironică faţă de lumea aceasta care-şi ascunde mereu, la modul comic-tragic, esenţele în aparenţe şi îşi spunepovestea cu cocoşul roşu în chip de eternă reîntoarcere nietzscheană de la Adam până la Ana-Maria.
Vladimir Beşleagă
1. Acum, rătăcind prin două secole, după ce am trăit, pot zice, un veac de om, când mă uit îndărăt şi încerc să străbat cu privirea negura groasă a timpului, îmi răsar în faţă, învăluiţi ca într-o lumină supraterestră, trei chipuri de oameni, care mi‑au marcat profund viaţa, care m-au modelat, m-au format ca personalitate, aşa cum mai continuu să fiu, nu ştiu până când. Primul este/a fost cel care s-a numit părintele, tatăl meu. Al doilea, profesorul şi mentorul meu, Coroban. Al treilea, pe care l-am cunoscut şi îndrăgit pentru o viaţă s-a numit Vasilache. Tustrei au purtat acelaşi nume: Vasile. Tata Vasile, Coroban Vasile şi Vasile Vasilache. Trei bazilei-prinţi în lumea spiritului…
Despre fratele mai mare, Vasile Vasilache, care ne-a părăsit atât de pe neaşteptate, lăsând un imens gol în sufletele noastre, aş putea să împărtăşesc multe şi tulburătoare momente şi întâmplări, unele comice/hazlii, altele triste/tragice, dar în rândurile ce urmează mă voi opri asupra câtorva doar. Era pe la mijlocul anilor `60 ai secolului trecut. Activam împreună în cadrul redacţiei revistei Uniunii Scriitorilor Nistrul. Atunci au apărut cele câteva cărţi, care au rezistat examenului timpului: „Povestea cu cocoşul roşu”, „Singur în faţa dragostei” şi… Parcă îmi sună şi acum în auz cuvintele lui Vasile: „Dacă te-aş mai vedea şi pe tine publicat”… Adică, pe mine, manuscrisul meu… Ce rămânea dincolo de spusa lui? Că se putea să se întâmple să nu fie publicat? Acum, când stau să analizez, pare să pricep că asta era temerea lui: să fiu blocat… Exact aşa cum s-a întâmplat, peste câţiva ani, cu altă carte a mea, „Noaptea a treia”. Dar şi cu partea a II a „Poveştii cu cocoşul roşu”…
Era la începutul anilor `70. Discuţia manuscrisului lui Vasile a avut loc la editură. Îmi amintesc câteva detalii. Mai întâi, că după o scurtă perioadă de destindere a climatului cultural, satrapul Ivan Bodiul, devenind prim-secretar al CC al PC(b) din RSSM, a purces la instaurarea unui regim drastic de cenzură şi presiune asupra oamenilor de creaţie. Iar în textul lui Vasilache figura un secretar de partid care ajunge în ospiciu. Scandal! Cum aşa? Un secretar de partid nebun? Iată şi reproşul magistral care i-a fost adus autorului de nimeni altul decât de colegul scriitor, care a fost I. C. Ciobanu: „Secretarul de partid, din oficiu, nu poate să-şi iasă din minţi”… Ceea ce a şi decis soarta cărţii, iar autorul a fost exclus din procesul literar pentru aproape două decenii… A făcut traduceri, traduceri bune, dar „Basmul…”, cum îi plăcea să-şi numească celebra carte, nu a mai avut continuare… Mai deunăzi, la masa de pomenire din ziua a noua după trecerea la cele veşnice, am formulat întrebarea: „Dar unde să fie acel manuscris? Există pe undeva?” La care unul dintre feciori, Victor, a ridicat ochii spre tavan, spunând: „Trebuie să fie pe acolo, pe undeva… Dar nu a sosit încă momentul”… Iar doamna Alexandra a auzit din gura celui de curând plecat: „Când am să mor, vreau să mi se pună pe piept şi nişte manuscrise”… Nu cumva despre acela a fost vorba?...
Iar după discuţie Vasile şi-a luat manuscrisul îndărăt şi eu, care am asistat, fără să-l pot ajuta, am mers cu el pe străzile oraşului, căutând a-l îmbărbăta cumva, a-i spune vorbe de susţinere… Ţin minte că mă privea în tăcere, fără să scoată un cuvânt… Apăream ca un naiv în faţa lui, el care avea o atât de bogată experienţă de viaţă, el care era plin de atâta înţelepciune!
Totdeauna am fost fermecat de vorba lui Vasilache. Şi nu numai eu – atâta lume. Zice eminentul om de cultură şi subtilul critic literar Eugen Lungu în eseul publicat în revista Semn (nr. 1, 2008): „V. Vasilache vorbeşte cum scrie şi scrie cum vorbeşte”. O constatare de mare fineţe şi adevăr. Aici stă, zic eu, secretul magiei lui Vasilache: este mereu egal cu sine, în deplină armonie… Şi mai adaugă exegetul: „Nu sunt mulţi cei care pot gusta un Vasilache în toată complexitatea lui”. Absolut exact! Cu asupra de măsură adevărat. Numai la suprafaţă pare că e doar atât de simplu scrisul Domniei sale. Este foarte complex. Genialitatea lui Vasile Vasilache abia urmează a fi pătrunsă şi descifrată…
Atât de strâns ni s-au întrepătruns şi chiar contopit destinele, încât nu pot să nu mai aduc un episod, un moment crucial din viaţa mea şi relaţiile noastre. La începutul anului 1987, am fost internat în spital şi am suportat o operaţie, când s-a întâmplat o mare nenorocire – s-a pierdut cu zile feciorul meu Alexandru… Nu-mi revenisem încă după narcoză, când s-a produs catastrofa… Urma să fie înmormântat, dar nu înainte de a şti şi eu de tragedie… Cine a fost ales de destin ca să-mi comunice vestea? Nu altul decât fratele Vasile Vasilache! Dânsul a venit la mine, însoţit de Grigore Vieru… Dânsul mi-a anunţat mult prea trista şi dureroasa veste, prin cuvinte pe care numai Domnia Sa a ştiut cum să le aleagă şi cum să le rostească spre a nu-mi pierde chiar acolo şi atunci minţile… M-a luat uşor, pe departe, m-a pregătit prin vocea-i dominată de o nebănuită forţă de penetraţie şi rezistenţă în faţa durerii… Da, au urmat lungi săptămâni de zbucium, de luptă cu suferinţa, dar pragul fatal a fost trecut… Vasile împreună cu Grigore l-au petrecut pe Sandu al meu în ultimul drum. Eu, după ce am plâns la sicriul lui şi l-am sărutat, am fost adus din nou la spital… Acum, când a plecat şi Vasile, vreau să cred că se vor întâlni în Lumea umbrelor, şi Vasile îi va spune bietului meu băiat că mă mai reţin ceva zile şi vin şi ca să fim iar cu toţii împreună…
2. Da, sigur, „Basmul…”, aşa cum prefera să-şi numească Vasile „Povestea cu cocoşul roşu”… „Basmul meu”, aşa zicea şi aşa este: cartea îl exprimă la modul plenar… Dar şi „Izvodul zilei a patra” sau „Priveghiul mărginaşului”, un alt text drag autorului, dar şi mie. O mică, să zic aşa, confidenţă pe care mi-a făcut-o fratele Vasile cu puţin înainte de a pleca în călătoria fără de întoarcere: „Am un suflet care mă iubeşte mult”… Să fi fost printre sutele şi sutele de admiratori ai lui care au venit să-l conducă în acea zi pe ultimul drum şi Ochioşica lui Gheorghe Cruceanu?
Constantin Cheianu
1. Când îmi făceam studiile la facultatea de Filologie, prin 1977-1982, Vasilache lipsea, bineînţeles, din programa de studii. Era cu neputinţă să găseşti, la bibliotecă, „Povestea cu cocoşul roşu”, tot astfel cum ţinea de domeniul imposibilului să vezi o poză de-a scriitorului, pentru că la un moment dat făcusem o adevărată obsesie din dorinţa de a vedea cum arată acest „autor dăunător”. Şi Druţă avea faima de autor incomod, dar cărţile lui erau accesibile, iar fotografia i-o puteai vedea în orice manual. Vina lui Vasilache părea mai gravă, iar cartea – mai periculoasă.
Prin pâcla groasă de tăcere ce învăluia numele scriitorului, nu pătrundeau decât zvonuri, unele dintre acestea acreditând ideea că el nici nu locuieşte în Moldova, dar parcă nici în URSS, iar conform altora ieşea că, de fapt, nici nu mai este în viaţă.
Cât despre faimoasa sa lucrare, aceasta nici nu părea să aibă altă miză decât una subversivă, de subminare a sistemului şi când, în sfârşit, am avut-o în mâini, atent la „mine ideologice”, m-am trezit la sfârşitul lecturii, ca dintr-o vrăjeală, cu impresia a ceva plin de viaţă, frăgezime şi lumină. Care diversiune!
Nu aveam să-l văd decât foarte târziu, în anii perestroikăi, la adunările scriitorilor. Aici, altă surpriză.
În locul omului rănit şi încrâncenat, acuzând sever regimul şi pe colegii colaboraţionişti, al omului pe care, cu îndreptăţire, mă aşteptam să-l cunosc, am descoperit o persoană oarecum incompatibilă cu imaginea de „om revoltat” şi de erou. Degeaba am aşteptat să-l văd „scoţând foc pe nări”, aşa cum făceau alţi colegi ai săi, aceiaşi linguşitori tenace ai regimului comunist. Felul său cuminte de a lua atitudini ferme, chiar dacă îl făceau un om temut (iar pentru unii nesuferit) la Uniunea Scriitorilor, avea ceva din lipsa de ostentaţie a personajului din celebrul său roman.
În timp lucrurile au evoluat, comozii de ieri îmbrăţişând un alt gen de conformism, iar Vasilache rămânând acelaşi „ne-erou”, cu o conştiinţă a adevărului calmă, profundă, deloc spectaculoasă.
Dispariţia sa vine şi ea într-un fel de continuitate organică a acestui fel de a fi. Vasilache încremenise atât de mult în tiparul omului care deţine un adevăr superior şi în bătrâneţea sa neclintită, încât părea că n-o să moară niciodată. Sau că moartea, în cazul lui, se transformase într-un fel de formalitate.
Iată de ce, la înmormântare, nu m-am putut sili să fiu trist. Pe el moartea nu părea să-l doară, aşa cum nu l-au durut nici viaţa, nici oamenii.
2. Impresia cea mai puternică mi-o lasă chiar scrisul lui Vasilache, ţesutul acela viu, care mişcă, colcăie şi care nu pare făcut de o mână de om, ci e născut de natură. Greu de confundat, imposibil de imitat.
Grigore Chiper
1-2. Vasile Vasilache e tipul scriitorului care s-a confundat cu o singură operă – romanul „Povestea cu cocoşul roşu”. A excelat în descrierea unei epoci la fel de dificilă şi încâlcită ca şi cea pe care o traversăm astăzi: perioada imediat postbelică. A ştiut să transfigureze artistic tragicomicul acelui timp prin intermediul unui limbaj original, de origine populară şi esopică, degajat şi totodată contorsionat. Ca şi Creangă a ştiut să stilizeze, să fie când miezos, când ambiguu, de o manieră proprie regimurilor dictatoriale.
Nu sunt sigur dacă cititorul se mai regăseşte în „marea trăncăneală” a acelor personaje aflate parcă mai aproape de atemporalitate decât de o realitate anume. E o problemă a scriiturii în general căreia îi rămâne de trecut un test, ultimul, testul vremii.
Chiar dacă nu a mai scris nimic care să depăşească ori să egaleze succesul din tinereţe, cum se întâmplă frecvent în lumea artiştilor şi nu numai a lor, Vasile Vasilache a fost mereu o prezenţă vie. Şi aici îi vom simţi lipsa. Luările sale de atitudine au fost memorabile. Îl recunoşteai deîndată pe autorul „Poveştii cu cocoşul roşu”, într-atât concrescuse cu stilul său inconfundabil. La funeraliile scriitorului, cea mai auzită sintagmă a fost cea de destin împlinit. E o iluzie frumoasă exprimată acum când savanţii au calculat deja în câte trilioane de ani se va dezintegra toată materia din univers.
Efimia Ţopa
1. Am avut ocazia să-l invit de mai multe ori pe scriitorul Vasile Vasilache la manifestările organizate de Muzeul Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu”. Ultima invitaţie de acest fel i-am făcut-o cu ocazia comemorării regretatului poet şi eseist George Meniuc, la 20 mai curent.
Vasile Vasilache era un scriitor activ, nelipsit din viaţa noastră literară, era un Om pe care ne puteam bizui. De fiecare dată, venea cu tema bine pregătită. Discursurile sale, atipice, erau un fel de nuvele pitoreşti în care îşi dădeau întâlnire filosofia, înţelepciunea populară, spiritul naţional... Atunci când vorbea Vasilache, toţi îşi ciuleau urechile şi se lăsau duşi de povestea lui inedită. Avea harul de povestitor, dăruit de Dumnezeu.
2. Vasile Vasilache a lăsat în urma sa o operă mare. A scris romane, nuvele, povestiri, eseuri, literatură pentru copii, publicistică. Îmi place să recitesc Povestea cu cocoşul roşu, Surâsul lui Vişnu, Elegie pentru Ana-Maria, care, de fapt, se identifică cu numele său. Dacă e să evoc un singur titlu, aş remarca Povestea cu cocoşul roşu. Romanul a cunoscut o largă circulaţie atât la noi, cât şi în străinătate. Graţie valorii sale, mai mulţi editori au pus ochiul pe această proză şi au republicat-o, spre bucuria cititorilor. Este cartea cu care Vasile Vasilache va rămâne în timp.
În biblioteca familiei mele găsesc volumul Navetista şi pădurea (Editura Prut Internaţional, 2006), cu un autograf pentru soţul meu, Valentin Guţu: Frate Val! Iubeşte cartea şi limba – e fiinţa noastră. La 80 de ani, Vasile Vasilache.
Arcadie Suceveanu
1. După cum se întâmplă în cazul personalităţilor puternice, înzestrate cu mult caracter şi având un stil inconfundabil (stil literar, stil de viaţă), aşa cum a fost Vasile Vasilache, verbele se lasă cu greu convertite la timpul trecut, iar moartea pare o absurditate (şi mai) greu de acceptat. Şi totuşi, în faţa tristei evidenţe a destinului, eforturile noastre devin neputincioase şi verbele îşi schimbă, brusc, registrul conjugării… Vasilache părea făcut parcă pentru eternitate, era un om ce părea a nu se lăsa afectat de eroziunile fizice şi morale, cu o voinţă şi o prospeţime de viaţă ce sfidau rigorile vârstei biologice. În ciuda anilor adunaţi pe răboj (folosesc aici un arhaism desprins parcă din vorbirea sa, care conţinea un relicvariu de neaoşisme şi arhaisme), el nu era un om vetust, nu era un spirit arhaic, depăşit. Dimpotrivă, Vasilache avea o forţă şi o disponibilitate excepţionale de acomodare (în sens de modernizare) la sensibilitatea noii epoci, la modul de a fi al tinerelor generaţii. Iar scrisul său – în care se îmbină ca într-un aliaj expresia neaoşă, respiraţia htonică şi gândirea autohtonă cu parabola filosofică, cu elementul mitologic şi cultural – are (şi aici, iată, verbul îşi păstrează formula neschimbată, la timpul prezent) o originalitate netrucată, „naturală” cum s-ar zice, o vigoare artistică ce susţine cu succes proba relecturii, oricum s-ar schimba sensibilităţile şi epocile.
Vasile Vasilache a fost o prezenţă remarcabilă cu adevărat în cultura noastră, un „personaj” de un pitoresc inconfundabil în agora literară, întotdeauna distins şi plin de farmec. Era autorul unui roman celebru, Povestea cu cocoşul roşu, ce a făcut epocă în literatura din acest spaţiu, fisurând carcasa realismului socialist canonizat de regimul totalitar; un autor ce purta aură de „disident” nedeclarat oficial, sau, mai exact spus, un nesincronizat cu demersurile oficiale şi, prin urmare, neiubit de regim; un scriitor ţinut mulţi, foarte mulţi ani pe linie moartă, fără a fi lăsat să promoveze în rândul din faţă, aşa cum ar fi meritat. Tocmai din aceste motive, la care se mai adaugă farmecul personal al omului Vasilache, spiritul său colocvial deschis spre parabola filozofică pilduitoare, scriitorii de orientare necanonică, în special cei tineri, i-au purtat întotdeauna o stimă şi o dragoste nedezminţite, considerându-l un premergător distins, un reper şi un partener în demersurile lor înnoitoare, nonconformiste. Era aproape nelipsit de la şedinţele Clubului literar, de la diversele discuţii pe teme de cultură, de la lansările de carte, unde intervenea, când o cereau împrejurările, cu mult tact şi inteligenţă, vorbele sale având sens, greutate, edificând auditoriul asupra unui om cultivat, cu lecturi filozofice şi literare întinse, cu o filozofie/înţelepciune a vieţii pe care o posedă doar spiritele evoluate, superioare.
Personal, l-am cunoscut ca pe un om generos, gata oricând să-ţi întindă o mână de ajutor. În toamna lui 1979, când m-am strămutat cu traiul de la Cernăuţi la Chişinău, mă confruntam cu o problemă foarte greu de rezolvat în acele timpuri – viza de reşedinţă. Maestrul Serafim Saka, care, din generozitate şi bunăvoinţă, se angajase să mă ajute în toate acţiunile legate de acest transfer (şi căruia ţin să-i mulţumesc şi pe această cale), se adresase mai întâi lui George Meniuc, apoi şi lui Emilian Bucov, cu rugămintea de a deschide viză de reşedinţă în spaţiul lor locativ unui tânăr scriitor venit din Bucovina – însă fără succes. Şi abia Vasile Vasilache, care se afla într-o situaţie mult mai dezavantajată decât mulţi alţi colegi scriitori, a consimţit fără pic de ezitare să-mi ofere, mie şi familiei mele, spaţiu sub acoperişul său. Voi rămâne mereu recunoscător întregii familii Vasilache pentru acest act de generozitate şi de omenie dezinteresată.
2. Vasile Vasilache n-a fost un scriitor prolific, a fost mai degrabă un spirit parcimonios, care n-a căutat să exceleze prin numărul mare de titluri, cucerindu-şi notorietatea prin câteva lucrări de o frapantă originalitate de viziune şi de limbaj (viziune parabolico-grotescă, limbaj savuros, ce îmbină expresia neaoşă cu cea a preceptelor biblice şi filozofice). Am spus-o şi cu alte ocazii (o spune în mod curent aproape întreaga critică literară): romanul Povestea cu cocoşul roşu al lui Vasile Vasilache este primul din constelaţia romanelor remarcabile ale momentului ’60 semnate de Aureliu Busuioc, Serafim Saka, Vladimir Beşleagă, care, alături de nuvelele lui Vlad Ioviţă, datorită demersului înnoitor şi forţei lor resurecţionale, au schimbat faţa prozei basarabene postbelice. Acest roman, la care aş mai adăuga nuvela Navetista şi pădurea şi alte câteva nuvele din volumul Elegie pentru Ana-Maria, constituie structura de rezistenţă a unei opere încheiate, ce poate face cinste oricărei literaturi.
Iulian Ciocan
1-2. Regret dispariţia acestui important prozator. Dacă mă gîndesc mai bine, Vasile Vasilache a fost unul dintre cei mai mari povestitori ai Basarabiei. Binevoitor şi în ciuda vîrstei mereu energic, Vasile Vasilache era un om cu care puteai să discuţi despre orice. Avea darul vorbirii, lucrurile aparent banale pe care ţi le povestea deveneau dintr-odată uluitoare, fascinante. Am mers cu el odată la şcoala din satul lui natal. Am văzut cît de atent îl ascultau copiii, cît de curioşi erau ei. Dar Vasile Vasilache a fost şi un ascultător rarisim care îţi putea da un sfat bun. Nu suferea de grandomanie, deşi era un scriitor valoros. A fost, într-adevăr, aşa cum ziceţi, o prezenţă remarcabilă. Îi voi simţi lipsa.
Protagoniştii prozelor lui Vasile Vasilache sînt oamenii mărunţi cu marile lor probleme. Chiar dacă sînt parabolice şi frizează deseori fantasticul, naraţiunile lui Vasile Vasilache au ca punct de plecare o realitate uşor recognoscibilă şi mustesc de autenticitate nu doar pentru că au multe neaoşisme. Vasile Vasilache a reuşit să surprindă, cu o măiestrie rar întîlnită la noi, ţăranul basarabean absorbit de cotidian. După părerea mea, textele cele mai bune ale prozatorului sînt „Surîsul lui Vişnu” şi „Elegie pentru Ana-Maria”. Sper să găsesc timp liber în viitor şi să recitesc prozele lui Vasile Vasilache. Şi, fireşte, să scriu un articol despre ele.
Adrian Ciubotaru
1.-2. Mărturisesc că pînă relativ recent nu l-am cunoscut aproape deloc pe Vasile Vasilache. Mai bine zis, i-am citit Povestea..., Elegia..., Surîsul..., unele intervenţii publicistice, dar nu l-am cunoscut personal decît cu o lună înainte de trecerea domniei sale în nefiinţă.
Întîlnirea a fost rodul unei misiuni cu care m-a împuternicit Nicolae Leahu (trebuia să-i transmit maestrului cîteva exemplare ale revistei Semn), dar şi al unei glume inspirate a lui Mircea V. Ciobanu. Eram la Editura Ştiinţa şi tocmai mă pregăteam să mă duc la Uniune ca să las exemplarele pentru V. V., cînd redactorul artistic de la Ştiinţa îmi spune: „De ce să nu-i faci o vizită lui Vasilache? La Busuioc acasă ai fost, ai scăpat viu şi nevătămat, Beşleagă v-a vizitat la Bălţi, cu siguranţă că ţi-a dat şi ţie nişte sfaturi, dar cu Vasilache n-ai strîns mîna decît 1-2 ori la Uniune, iar asta-i fără relevanţă. Te duci la el nu ca să te arăţi, ci ca să-l vezi acolo unde este el mai bun, lîngă băţul din care s-a făcut un nuc. Ş-apoi, tu ştii ce vin bun are?...” Nu ştiu care argument din cele trei a contat mai mult, dar ştiu că într-o jumătate de oră eram vizavi de Casa Şciusev şi, cu emoţia debutantului care examinează atent preşul de pe pragul redacţiei căutînd răspuns la toate întrebările vieţii, mă gîndeam că, dacă mă vede acum Vasilache, neapărat îmi spune: „Ce stai ca Apis în faţa porţii? Intră, domne!” Am trecut, totuşi, strada, am deschis poarta; deşi am ezitat cîteva clipe cu ochii pironiţi în adîncul grădinii, apariţia maestrului a fost atît de bruscă, încît eu am uitat să-i dau bineţe... Prevenit telefonic de vizita mea, Vasile Vasilache a reuşit să improvizeze un adevărat program pentru oaspetele pe care l-a declarat din start „drag” şi „aşteptat”. Un mic acces de vanitate mi-a încîlcit şi mai tare limba de cerul gurii, dar mi-am dat imediat seama că sînt „aşteptat” nu atît eu, cît „cineva”, că, proleptic vorbind, „tare-i bine aici la mine, dar vedeţi să mai treceţi”. Şi ca să vreau(-em) să mai trec(-em) şi să mă convingă că o să mă (ne) aştepte, omul m-a apucat de ce-mi tremura mie mai tare, adică de braţ, m-a purtat prin toate odăile, cotloanele, pasajele vizibile şi invizibile ale casei sale care părea alcătuită mai curînd după feng-shuiul ficţiunii decît după obişnuinţa autohtonă şi, într-un răstimp de care puţini sînt capabili, m-a făcut să cred că îl cunosc de o viaţă, că sînt din partea locului, că s-ar putea să ştiu unde şi-a băgat el cheile de la beci... Ce am discutat? Mai curînd am stat la taifas pur şi simplu. Am stat la poveşti şi nu la bîrfe. Am făcut un schimb de mituri, basme, parabole şi întîmplări, un troc inegal totuşi, din care oaspetele a avut de cîştigat mult mai mult decît gazda. Vasile Vasilache nu domina, mă lăsa să înţeleg că pot interveni oricînd cu o istorioară pe potrivă, dar cred că am putut (pr)opune doar două sau trei poveşti cu tîlc (şi acelea, păcatele mele, împrumutate) pe care maestrul le-a apreciat ca fiind demne de atenţie. Mă mîndresc că una din ele i-a plăcut efectiv: o legendă a drumului, africană, pe care o citisem, pare-se, la Blaga, şi în care se povesteşte despre un drum care a trăit atîta timp cît l-au bătătorit paşii oamenilor, iar cînd oamenii l-au părăsit, drumul a plecat şi el şi nu s-a mai întors. Nu am să uit cum a reacţionat maestrul la prima frază a poveştii („Trăia odată un drum...”), o frază care ar fi trecut neobservată pentru oricine altcineva, dar nu şi pentru domnia sa: „Uite că şi eu sînt un drum din ăsta...”. Din povestea noastră a drumului s-a iscat îndată o dezbatere despre sinonimia aparentă dintre a călăuzi şi a îndruma (o dezbatere pe care am datoria să o dezvolt în altă parte), apoi, în mijlocul acelui drum, a fost replantat – a cîta oară! – băţul-nuc (în trei modalităţi diferite ale fitotehnicii narative!), iar la o răscruce am ridicat un pahar în cinstea lui Noica şi a filozofilor elini, marile „firi itinerante”. Ca după aceasta Vasile Vasilache să-mi povestească o istorie („din drumul meu”, după cum a afirmat) despre o sămînţă ce încolţea şi un melc, vecinul său, care strivea şi îi păpa mereu firava tulpiniţă. „În mod firesc”, sămînţa a replicat într-o zi: „Măi, tu nu ştii de viza Schengen? Ce mă mănînci tu atîta, de ce nu te duci şi tu, ca toată lumea, să-ţi cauţi de lucru peste hotare?”, replică din care s-a născut o nouă dezbatere, de data aceasta, desigur, politică. Şi tot aşa pînă nu a trebuit „să încalec şi eu pe o şa” şi să mă „car” la Bălţi... Am reţinut şi ultima replică a lui Vasile Vasilache: „Măi, oamenii sînt, într-adevăr, nişte drumuri, şi eu cred că ultimul meu drum tot la Iaşi am să-l fac. Am să mă repatriez. M-am săturat... Am să mă repatriez...” Surîzînd, cu scepticismul devitaliza(n)t al generaţiei mele, la acest vis al maestrului, am plecat cu gîndul că voi reveni neapărat, dar nu foarte curînd, ci „peste o lună-două, să nu mă creadă obraznic”. Nu a fost însă să fie...
În mod normal, se cuvine să spun ce păreri mi-am făcut după singura mea întîlnire cu maestrul Vasile Vasilache. Ce am început să cred despre omul Vasile Vasilache. Nu voi cita însă decît o singură impresie, pe care o păstrez intactă pînă în ziua de azi: generaţia lui Vasile Vasilache a fost o generaţie entelehică, de oameni cu un gust aparte pentru viaţă şi, îndeosebi, pentru naraţiunile acesteia, oamenii. Nu poţi să fii un scriitor adevărat, dacă nu descoperi poezia în proza de locomotivă a vieţii şi dacă nu ştii să dai, ulterior, în scrierile tale (de fapt, nişte anecdote de călătorie pentru vecinul tău de compartiment, cititorul) o logică, adică o intrigă şi un subiect acelui şir mereu frînt şi, în esenţa lui poetică, alogic, de halte, gări şi popasuri din care se alcătuieşte întregul nostru peisaj existenţial…
Vasile Vasilache şi-a iubit cititorul. Oricine putea fi, pentru el, vecinul de compartiment. Eu i-am fost, spre fericirea mea, unul din ultimii condrumeţi. În acea zi însorită de iunie, în mine s-a născut un alt cititor al lui Vasilache. Copilul de 15 ani care plîngea după lectura Elegiei pentru Ana-Maria şi snobul de 19 ani care descoperea cu o stupefacţie pregătită din timp „carenţele” Poveştii cu cocoşul roşu au lăsat locul unui individ căruia i s-a revelat însuşi Zorba Grecul. Vasile Vasilache e sublimarea basarabeană a balcanismului, atît de necesară pentru un popor care crede în zei, îi poartă de funie, îi adapă, îi creşte, îi îngrijeşte şi îi sacrifică, dar nu îi recunoaşte... Dumnezeu să-l odihnească în acel Iaşi ceresc în care a ajuns să se repatrieze şi unde continuă să-şi izvodească poveştile, doar că pentru contemporanii săi dintotdeauna: Aristotel, Noica, Kazantzakis...
Încă mai avem timp să devenim cititorii scriitorului şi omului Vasile Vasilache. Sau poate chiar contemporanii săi. Oricum, de la Vasile Vasilache am moştenit cel puţin un model incontestabil de conduită intelectuală şi acea înţelepciune atemporală a băsnuitorului care ştie că orice bucurie, fericire, dramă sau tragedie umană nu are un înţeles decît în afara timpului în care se întîmplă, în detaşarea de viaţă, de contingenţă, de speranţă, dar şi de frică pe care o reprezintă povestirea, forma superioară a libertăţii...
Ion Ciocanu
De la salahorie pornind
1. Prin1960, fiind student, audiind un curs de literatură veche „moldovenească”, ţinut de inimitabilul profesor universitar Vasile Coroban, care se părea a uita că Liviu Rebreanu ori George Bacovia nu făceau parte din literatura veche şi ni-i prezenta prin vreo paranteză neaşteptată, drept care noi, alde Ion Dumeniuk, Nicolae Mătcaş ş.a., sosiţii de un an, doi din satele în adevăr „uitate”, alergam la biblioteca universitară, la „fondul de aur” al acesteia şi luam cărţi, pe care le „înghiţeam” într-o noapte, două – prin 1960, spuneam, s-a întâmplat că am citit un roman neprogramat pentru studiere – Groapa de Eugen Barbu. Dar scriam pe atunci poezii, nuvele, articole, informaţii, parte dintre acestea publicate în revista „Cultura Moldovei”. Şi iată că Vasile Vasilache, şeful secţiei literare a publicaţiei, pune cuvânt în faţa redactorului Petrea Cruceniuc să fiu angajat pe jumătate de normă la revistă. Student şi lucrător literar la o publicaţie deosebit de prestigioasă în acel timp, cum să nu particip la discuţiile care constituiau o parte esenţială a vieţii colectivului din care făceau parte Zenon Reaboşapca, Alexandru Donos, Bartolomeu Musteaţă, Leonid Busuioc, Mitrofan Vătavu, Pavel Darie, nemaivorbind de Vasile Vasilache, Abram Cotlear, Serafim Saka, mai apoi (temporar) Vladimir Beşleagă ş.a.? Mai ales că citisem dintr-o răsuflare romanul Groapa de Eugen Barbu.
Am vorbit inspirat (nevoie mare!) la o discuţie improvizată în cabinetul redactorului despre acea proaspătă şi delicioasă lectură, colectivul m-a luat în serios (aceasta mi-a fost impresia), dar… chiar a doua zi stilistul redacţiei, Abram Cotlear, îmi întoarce un articol „pregătit” de mine pentru a fi publicat, dar… plin de corecturi şi redactări, de mi se înnegrise în faţa ochilor. Mă văzui desperat, gata să plec din jumătatea de salariu în care abia intrasem. „Lasă-l să se răcească” îmi zice şeful meu direct Vasile Vasilache. Iar în ziua următoare unde vine el cu un exemplar al romanului Groapa din biblioteca sa personală (nu pot crede altfel) împânzit de corectări/redactări, care m-au uimit până peste poate: cum, chiar şi o capodoperă poate fi corectată/redactată? Paginile – tipărite! - erau împestriţate cu scrisul mărunt, de o caligrafie impecabilă, al şefului meu direct, nu demult venit dintr-o şcoală sătească, în care predase franceza. (Aviz fiilor şi fiicelor scriitorului: dacă daţi cumva de acel exemplar al romanului barbian, să-l prezentaţi la muzeu, ca pe o mostră originală de artă a lecturii!)
În felul acesta – delicat, original şi deosebit de convingător – îmi tămăduia Vasile Vasilache durerea pricinuită de corectările/redactările bătrânului Cotlear pe textul „îngrijit” de mine şi semnat – aceasta era legea! – şi de şeful secţiei (deci de Vasilache însuşi). „Ioane, îmi lămuri cu vorbe ca de la om la om bădiţa Vasile, nu există text care să nu poată fi perfecţionat. Vezi şi notiţele pe marginea capodoperei pe care ai lăudat-o în biroul redactorului…” Regret până azi că n-am găsit în mine puteri şi îndrăzneală să discut cu Vasile Vasilache, pe viu, despre corectările/redactările făcute de el pe textul editat al unei cărţi de zile mari (totuşi). Dar îmi aduc aminte şi de modul de-a dreptul scrupulos în care îşi cizela el propriile sale articole şi nuvele (după dactilografiere!), cum revenea la câte un cuvânt, bunăoară – covaşă, sunându-l pe Valentin Mândâcanu şi discutând cu colegul de la ATEM despre acest cuvânt, de mă lăsa cu gura căscată până unde poate ajunge interesul faţă de simpla – s-ar părea – covaşă. Şi mă simt onorat că înroşea nemilos articolele, schiţele şi chiar poeziile „pregătite” de mine pentru publicare, formându-mi, zi de zi, obişnuinţa de a-mi cizela cu migală orice text, oricât de modest, nu taman vreo operă literară. Vasile Vasilache a fost un salahor al scrisului, avea răbdarea de a citi după dactilografiere cu stiloul în mână de două, trei ori aceeaşi pagină până să-l satisfacă. Şi rămâneam fără cuvânt când vedeam cum corecta/redacta revista tipărită deja.
Întâmplarea cu redactarea/corectarea exemplarului romanului Groapa m-a şocat şi mi s-a întipărit în memorie ca dovadă vie a adevărului că, numai fiind un salahor al scrisului, migălind cuvântul, propoziţia, fraza întru căutarea desăvârşirii jinduite, poţi ajunge vreodată maestru. Că există şi alte condiţii pentru a atinge performanţe, e de la sine înţeles. Vasile Vasilache a satisfăcut, în marea majoritate a cazurilor, şi acele „alte condiţii”, drept care răspund în felul următor la a doua întrebare…
2. E foarte dificil să alegi dintre eseurile, nuvelele şi romanele lui (numai) o operă ca pildă concludentă a artei gândirii şi expresiei lui literare. Majoritatea cititorilor vor numi aiciPovestea cu cocoşul roşu.
Eu nu am altă opinie, dar nu pot trece nicidecum peste Elegie pentru Ana-Maria, nuvelă „crescută” dintr-o alta, bună şi aceasta, Negara, pe care scriitorul a redactat-o/cizelat-o/perfecţionat-o în acelaşi mod în care am văzut cum procedase – în anii uceniciei mele – cu epocalul roman al lui Eugen Barbu. Nuvela Elegie pentru Ana-Maria e prima lucrare în literatura est-pruteană în care vina pentru cel de-al doilea război mondial nu e pusă numai pe Hitler şi hitlerişti („Trăsni-v-ar să vă trăsnească, cum aţi împărţit lumea în lung şi-n lat şi nu încăpeţi, nu v-ajunge pământ, nu vă mai săturaţi”! În gât să vi se oprească, în ochi, şi inima să nu vă putrezească!”). Ea e îndreptată deopotrivă înspre Stalin şi stalinism, fiind, în esenţa ei, o meditaţie originală despre om şi omenie, despre viaţă şi moarte, despre efemer şi eternitate, e o nuvelă perfectă. Ca şi câteva alte opere vasilachiene care s-ar preta să fie numite aici…
Vlad Zbârciog
Misterele unui spirit inconfundabil
Vasile Vasilache este personalitatea pe care o situez pe locul cel mai de seamă în cariera mea literară. Este omul care nu m-a „dădăcit”, nu mi-a dirijat paşii, cum au făcut-o cu mult suflet şi dragoste alţi doi prieteni, Alexandru Cosmescu şi Ion Constantin Ciobanu, dar de la care am luat, cred, cele mai concrete şi mai necesare lecţii de literatură, de respect pentru cuvânt, pentru bogăţia limbii noastre, pentru „formele străvechi ale vieţii rustice, nealterate şi intacte” (V. Coroban), pentru simplitatea şi pitorescul expresiilor neaoşe, pentru multe alte frumoase şi indispensabile calităţi pe care Providenţa i le-a dăruit cu prisosinţă.
Scriu aceste rânduri sub imperiul unor sentimente pe care le trăieşti de puţine ori în viaţă… Făcând o retrospectivă a atitudinii mele privitoare la opera lui Vasile Vasilache, am certitudinea că anume ea, această formă de înţelegere desfăşurată pe etape sau, mai corect, în straturi, m-a dirijat, mi-a educat într-un fel simţurile, mi-a maturizat concepţiile, gândurile, m-a făcut să privesc lucrurile, fenomenele, oamenii şi faptele lor prin altă optică, racordându-mă la un nou spirit, la o nouă structură psihologică. Fiindcă am învăţat de la Domnia sa, în primul rând, să „rătăcesc în mine”, dar şi „printre figurile uriaşe ale literaturii naţionale şi universale”. În al doilea rând, am luat „tremurul permanent al lacrimii pentru cel ce nu a ajuns să înţeleagă condiţia de a fi trăitor pe planeta zisă Terra”, tremurul permanent pentru limba mamei, pentru istorie, tradiţii, strămoşi… Fără această „şcoală” poate că n-aş fi înţeles prea bine literatura scrisă de Camus, Faulkner, Moravia, Sabato, Marquez, de atâţia alţi mari prozatori ai secolului douăzeci. Fără această „şcoală” poate că n-aş fi scris modestele mele cărţi: Conul de umbră, Suntem ca o poveste, Orizontul pierdut, Ţărmul din suflet, Învolburatele ape ale Mării Sarmatice, Timp răstignit… Fără această „şcoală” poate că n-aş fi învins drama pe care bunul Dumnezeu mi-a trimis-o întru izbăvire. Sau poate că această dramă fiindu-mi „dulcea şi purificatoarea încercare” a Providenţei?...
De la Domnia sa am învăţat să preţuiesc timpul, să vorbesc nestingherit cu vântul şi ierburile, cu păsările şi animalele, aceasta fiindcă Domnia sa, având o intuiţie înnăscută, a ştiut să transpună în limbaj uman gândurile păsărilor şi animalelor. De la Domnia sa am deprins răbdarea unei lecturi mozaicate, saturate de înţelepciune populară. Datorită structurii originale lingvistico-stilistice a scrierilor dumisale, datorită misterului creat de fraza saturată de idei, am cultivat în mine grija pentru cuvânt, pentru sensurile şi înţelesurile lui complexe, pentru simplitatea şi pitorescul expresiei, muzica interioară a frazei… De la Domnia sa am luat primele lecţii de postmodernism… Scria într-o cronică recentă criticul literar Alexandru Burlacu: „Prin tehnica narativă, prin filozofia condiţiei existenţiale „Povestea cu cocoşul roşu” este primul roman postmodern scris în Basarabia”. Şi aceasta se întâmpla la 1966, cu aproape zece ani înaintea apariţiei romanelor lui Gabriel Garcia Mar quez, reprezentant de seamă al postmodernismului şi apropiat lui Vasile Vasilache ca structură psiho-filosofică şi manieră de concepere artistică.
Vasile Vasilache este, deci, un scriitor postmodernist, un scriitor original, unic în felul său la noi. O confirmă scrierile dumisale Povestea cu cocoşul roşu, Elegie pentru Ana-Maria, Surâsul lui Vişnu, Izvorul zilei a patra… Prin formula adoptată, prin structura psihologico-socială a scrisului, prin limbajul inedit, inconfundabil, prin viziunea aci ironică, aci parodistică, prin misterul pe care-l creează, printr-o conjugare a fanteziei, intuiţiei, structurii lingvistico-stilistice a frazei, prin multe alte aspecte specifice literaturii. Autorul ştie a crea atmosfere, face proiecţii ale lumii lăuntrice a personajelor, punându-le în relaţie cu lumea, cu universul, astfel evidenţiind sensul existenţei lui pe pământ. Coboară în mitologie, căutând piatra unghiulară (filosofală) şi creând stări afiliate prin semnificaţiile lor, cum ar fi starea de mit, sentimentul de aşteptare a ceva necunoscut, a ceva ce există dincolo de percepţia noastră, adică dincolo de existenţa terestră. Şi aceste stări te urmăresc în toate scrierile Domniei sale. De aici, probabil, şi acea unicitate de „îmblânzitor de timp” (M. Cimpoi). De multe ori timpul este sacrificat, acţiunea se desfăşoară parcă în afara timpului, scriitorul sugerând ideea, mai mult chiar, stimulând încrederea cititorului că poate avea, chiar şi în momentele cele mai dificile, o şansă. Participi, într-un fel, la procesul zămislirii artistice, eşti parte din acest proces, intri parcă într-o relaţie de personaj-timp sau personaj-realitate-mit, în care jocul între real şi absurd te invită la punerea în lumină a unor idei, semnificaţii existenţiale. Şi aici îmi vine în memorie afirmaţia lui Petru Creţia, care scria într-un articol despre creaţia prozatorului nostru: „Vasile Vasilache ne-a dat ceva greu de uitat. Şi ni l-a dat într-o proză de o rară forţă expresivă şi în curgerea ei lentă, uneori greoaie, cu ezitări, cu precipitări, cu ocolişuri şi ascunzişuri”…
Am încercat, prin urmare, să privesc lumea cu ochii prozatorului, să pătrund în atmosfera creată de spiritul său, să dau de taina lui, acea taină ascunsă pe care poate nu o cunoaşte uneori nici creatorul de valori literare şi artistice. Mă gândeam că numai astfel poţi trage punţi între tine şi propriul eu, între înţelegerea ta şi starea de real şi mit. Dar această vrajă dintre real şi imaginar comportă în proza lui Vasile Vasilache o filozofie aparte, unică în felul ei, o filozofie travestită parcă sau poate introvertită, care conduce, aproape întotdeauna, la o sincronizare cu ritualul folcloric, cu simţirea noastră ancestrală. De aici, probabil, acel dat al tainei, despre care aminteam anterior, pe care îl intuim, îl sesizăm în spusa lui „neaoşă, uneori folclorico-filosofică, alteori solemnă” (M. Cimpoi), de cele mai multe ori însă parabolică, deoarece proza lui (mai ales romanul Povestea cu cocoşul roşu) este parabolică, cu alegorii şi simboluri „plonjante”, vorba lui Al. Burlacu, în care grotescul, comicul, absurdul se substituie tragicului, motivul lumii răsturnate, adică întoarsă pe dos, contopindu-ne cu spectacolul lumii, al lumii ca teatru, în care se schimbă doar actorii, celelalte componente rămânând aceleaşi… Este o lume identificată cu teatrul, deseori un teatru al absurdului…
Mă gândesc acum şi la apropierea Domniei sale de filosofia orientală (Confucius, Lao Zi, Vişnu…), găsind în ea filiaţii cu credinţa noastră, cu taina ei care o apropie de eternitate, prozatorul apropiindu-se, la rândul său, de categoriile etice şi filosofice fundamentale: Răul şi Binele, Viaţa şi Moartea. Vasile Vasilache creează un întreg sistem de simboluri, alegorii, parabole, saturate de lumina muzicii interioare, toate selectate din spectacolul atât de carnavalesc al vieţii.
Vorbeam cu o ocazie de paralelele ce se fac uneori între scrisul lui Vasile Vasilache şi Marquez sau Vasilache şi alţi scriitori de talie universală, cum ar fi Cervantes, Dostoievski, D. R. Popescu ş.a. Ceea ce-l deosebeşte, cred, în mod evident de alţi mari prozatori este faptul că autorul nostru se apropie, temeinic şi constant, de valorile morale şi civice ale individului, că îşi zămisleşte scrierile purtând o mare dragoste pentru omul simplu, cu problemele lui simple la prima vedere, dar importante pentru viaţa lui. În al treilea rând, îşi situează personajele între eternele categorii etice şi filosofice: Viaţă şi Moarte, ultima fiind nimic altceva decât o încercare de a înţelege mai profund rosturile existenţiale…
Acum, când nu mai este printre noi, mă gândesc la faptul că, în trecerea noastră de zi cu zi prin această viaţă, nu ne-am dat seama că trăim alături de un Mare scriitor, apreciat în multe părţi ale lumii, acolo, până unde au ajuns traducerile scrierilor Dumisale. Un Mare scriitor, contemporan cu noi, pe care îl vedeam aproape zilnic, ne atingeam de privirea şi sufletul lui şi nici prin gând nu ne trecea să ne bucurăm de acest favor, pe care ni l-a dat Dumnezeu…
Opera Domniei sale, complexă, cu straturi şi substraturi ideatice profunde, va fi să cunoască şi de acum înainte interpretări noi şi profunde, deoarece un asemenea scriitor „şcolit” la înţelepciunea umană, la cultura universală, la filosofiile lumii, un asemenea spirit, o asemenea simbioză de filosofii, de simţiri dau naştere întotdeauna unor mistere pline de sensuri şi semnificaţii polivalente. Mistere pe care ne invită cu bunăvoinţă să le sesizăm, să le căutăm.
Anatol Moraru
1. Cum poţi să cunoşti un scriitor mare? Din lecturi, fireşte. Cînd am citit pentru prima dată Povestea cu cocoşul roşu, eram un lector inocent din clasa a VI-a, am trăit stări deloc relaxante. Eram derutat/dezamăgit, or, proza mi-a părut o basnă ordinară. Apoi, m-a enervat faptul că rămăsese în pînzele textului ceva ascuns, greu de captat cu antenele mele ca două corniţe de ied. Nu m-a ajutat nici relectura pe care am făcut-o la facultate, chit că şi profesorul la curs a interpretat Povestea… conform rigorilor realismului socialist. Astfel că romanul nu era chiar cine ştie ce… E bine, totuşi, cînd timpul şi lectorul au răbdare. Povestea…, spre bucuria autorului, în primul rînd, a fost recitită cu metode la zi de interpreţi avizaţi, romanul fiind definit drept prima proză postmodernistă de la noi, iar Vasile Vasilache apreciat, pe bună dreptate, drept unul dintre cei mai importanţi scriitori români din Basarabia.
Am încercat şi eu, temerar, o altă perspectivă de lectură a personajului Serafim Ponoară. Într-un studiu, Poetica exerciţiilor cristice în Povestea cu cocoşul roşu, apărut în revistaContrafort, m-am încumetat să definesc prestanţa protagonistului tocmai printr-o asemenea optică, aducînd şi argumente, cum le credeam, irefutabile. Intervenţia mea n-a rupt gura tîrgului, poate şi pentru că tîrgul era/este căzut în letargie, dar m-am bucurat enorm cînd, peste vreo trei luni, fiind în roşia noastră capitală, l-am întîlnit pe Vasile Vasilache în holul Uniunii. „Tinere, mi-a zis, flatîn du-mă, eu mă grăbesc la o şedinţă, lua-o-ar naiba, dar vreau să-ţi spun ceva. Mi-a plăcut cum l-ai citit pe Serafim. Dar trebuia să mergi mai departe, mai spre adîncuri, or, eu l-am gîndit pe Serafim ca pe un Dumnezeu, coborît pe pămînt să‑şi vadă mai bine creaţiile”. Şi cum se grăbea la şedinţă, mi-a vorbit cu eficienţa unei Zinger încă vreo douăzeci de minute despre cine este cu adevărat Serafim şi cum nu pot criticii ăştia să-l prindă exact în dimensiunile şi semnificaţiile pe care le-a gîndit el. Cum nu sînt un mare scriitor, normal că nu aveam cu mine nici zare de dictafon, astfel că antrenanta sa pledoarie a rămas depozitată doar în urechile mele uituce şi, posibil, a fost absorbită de porii pereţilor din hol. Vroiam să-i „reproşez” că am ţinut cont de datele esenţiale ale textului, că… dar nu s-a putut… discursul maestrului lua viteză. A apărut inopinat, de altfel ca mai întotdeauna, Nicolae Esinencu şi Vasile Vasilache a mers la şedinţa ceea, lua-o-ar naiba…
„Coboară-n lut” scriitorii care au fost mai mari decît timpul lor, lăsînd o literatură care ne-a cultivat şi mai e în stare să spună lucruri juste…
2. Cel mai mult îmi place, fireşte, Povestea cu cocoşul roşu, e ca o scoică care ascunde perla.
Vasile Romanciuc
O, Doamne, nu mai vine înţeleptul
În memoria lui Vasile Vasilache
O întrebare tristă mă dărâmă
(Zadarnic aşteptăm la ea răspuns) –
Răspunsul, ca un laş, stă-n noi ascuns):
Ne tragem de la Râm ori de la râmă?*
„Ce întrebare... Uită-o şi-o fi bine...”
Mă sfătuieşte iar măruntul paj –
El nu e deranjat de derapaj...
Iar tăvălugul lunecă spre mine...
O, Doamne, nu mai vine Înţeleptul
Ce ştie care-i strâmbul, care-i dreptul...
Şi nu mai trece faza de reflux...
Dar, pentru că n-am timp de aşteptare
(Dator e cu o moarte fiecare),
Ce să vă spun, prieteni? Fiat lux!
10 iulie 2008
* O întrebare pe care şi-o punea (şi ne-o punea) adeseori Vasile Vasilache.
Vasile Gârneţ
1. Pe Vasile Vasilache l-am văzut de mai multe ori în anii studenţiei mele şi după, însă am îndrăznit să mă apropii de el pentru un autograf şi să-i vorbesc când eram deja redactor de carte la editură („Literatura artistică”), în toamna lui 1986, unde tocmai îi apăruse volumul de „Scrieri alese”, care cuprindea Povestea..., Elegia…, Surâsul… Citisem cartea, făcusem multe sublinieri şi note, aveam gata câte o formulă critică impresionantă pentru toate titlurile, dar cel care a vorbit mai mult a fost Vasile Vasilache. Când a aflat cum mă cheamă, m-a întrebat dacă eu sunt acela care a publicat acum două luni de zile un fragment de roman în revista Literatura şi arta. Da, eu eram. Mi-a spus că i-a plăcut, scriitura şi subiectul („dom-le, ai nişte demenţi acolo, e neobişnuit…”), reţinuse şi titlul „frumos” al fragmentului – „Amarul cenuşiu al plumbului” – şi mi-a spus că aşteaptă cu interes apariţia romanului. Eu n-am mai putut să spun nimic de emoţie. Iată autograful:
„Vasilică, tizule!
Prinde-mă! Ajunge-mă! Întrece-mă… Mi-s dragi mânjii…, mânca-i-ar şlihul!
Bunicul V. Vasilache
Locco, oct. ‘ 86.”
Această întâlnire – extraordinară pentru mine, debutantul de atunci – , care mi-a arătat un om atent, prietenos, generos, politicos, a stat la baza relaţiei noastre în anii ce au urmat, o relaţie de respect şi preţuire…
2. Îl prefer pe Vasilache cel din prozele scurte – Elegie pentru Ana-Maria, Surâsul lui Vişnu, Izvodul zilei a patra… A fost un perfecţionist, obsedat de detaliu – genul artistului „nemântuit”, sedus de propriul scris. A avut o excepţională putere creatoare, dar de scurtă respiraţie. A fost ostracizat, i s-a tăiat avântul după primul roman (obtuzitatea - „aşa ceva nu poate exista într-o societate socialistă” - şi invidia culturnicilor vremii e bine cunoscută…), fiind obligat să se retragă în traduceri pentru a supravieţui. Când a revenit la scris, odată cu perestroika, n-a mai avut, cred, răbdare şi nici rigoare pentru ample prospectări narative, pentru romane-zigurat, cu o arhitectură complexă… Ştiu că le-a gândit, le-a şi povestit prietenilor, dar nu cred că le-a şi scris…
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)