Întâlnire cu elevii și profesorii Gimnaziului „Vasile Vasilache” din satul Unțești, raionul Ungheni

În contextul centenarului nașterii scriitorului Vasile Vasilache, Muzeul Național al Literaturii Române a organizat vineri, 13 noiembrie 2026, o întâlnire cu elevii și profesorii Gimnaziului „Vasile Vasilache” din satul Unțești, raionul Ungheni, localitatea de baștină a prozatorului.


La inițiativa lui Victor Vasilache, fiul scriitorului și muzeograf la Muzeul Național al Literaturii Române, în vizită la Unțești au venit, de asemeni, academicianul Mihai Cimpoi și scriitorul Emilian Galaicu-Păun. Întâlnirea a oferit elevilor prilejul de a descoperi personalitatea și opera lui Vasile Vasilache prin mărturii de familie, amintiri și discuții despre locul său în literatura română.

Dialogul s-a desfășurat într-o atmosferă caldă și deschisă. Elevii au adresat numeroase întrebări despre viața scriitorului, copilăria sa la Unțești, activitatea literară și oamenii care i-au marcat destinul. Invitații au vorbit despre originalitatea prozei lui Vasile Vasilache, despre umorul său inconfundabil și despre felul în care lumea satului moldovenesc se regăsește în cărțile sale.

Programul vizitei a inclus și două locuri importante pentru biografia scriitorului. Oaspeții de la Chișinău au vizitat clădirea vechii școli din Unțești, unde Vasile Vasilache a fost mai întâi elev, iar ulterior a activat ca învățător, precum și casa părintească a prozatorului. 

În cadrul aceluiași eveniment, Gimnaziul „Vasile Vasilache” a primit o donație de carte din partea Muzeului Național al Literaturii Române precum și cărți din biblioteca personală a lui Victor Vasilache. Volumele vor contribui la îmbogățirea fondului de carte al instituției și vor oferi elevilor noi posibilități de lectură.

Întâlnirea de la Unțești face parte din manifestările dedicate împlinirii a 100 de ani de la nașterea lui Vasile Vasilache (1926–2008), unul dintre prozatorii reprezentativi ai literaturii române din Basarabia, autorul cunoscutului roman „Povestea cu cocoșul roșu”.


MEMORIE ȘI DESTIN | Pe urmele scriitorului Vasile Vasilache

Dacă omul a lăsat urme frumoase pe pământ, chiar și peste 100 de ani cineva își va aminti de el. Este și povestea scriitorului-filosof Vasile Vasilache, de la nașterea căruia s-a împlinit un centenar.

O ediție de colecție a proiectului „Memorie și destin", dedicată omului de cultură Vasile Vasilache și construită din amintirile celor din familie. 



Un secol de la nașterea scriitorului Vasile Vasilache: „A fost un mare privilegiu să-l cunosc”


„Cel mai interesant este jurnalul lui, început în anul 66 și a mers până în 68. Acela a fost primul pe care l-am descifrat și l-am publicat. După aceea, a urmat cu încetul mai multe carnete, unele erau mai greu de descifrat. Se lucra cam un an, un an și jumătate la câte un carnet”, a spus fiul Victor Vasilache [reportajull integral]



Academia de Științe a Moldovei organizează Simpozionul „Centenar Vasile Vasilache – dialectica esențelor”

 


Academia de Științe a Moldovei invită comunitatea academică, oamenii de cultură și toți iubitorii de literatură la Simpozionul „Centenar Vasile Vasilache – dialectica esențelor”, dedicat celebrării a 100 de ani de la nașterea prozatorului și reformatorului limbajului literar Vasile Vasilache.

Evenimentul va avea loc vineri, 3 iulie 2026, începând cu ora 12:00, în Sala Mică a Academiei de Științe a Moldovei, și va reuni personalități marcante ale mediului academic și literar pentru a evoca viața, opera și contribuția lui Vasile Vasilache la dezvoltarea literaturii române din Republica Moldova.

La deschiderea simpozionului vor susține alocuțiuni acad. Ion Tighineanu, președintele Academiei de Științe a Moldovei, acad. Ion Hadârcă, vicepreședinte al AȘM, și acad. Mihai Cimpoi.

Programul va continua cu intervențiile unor scriitori, critici literari și editori de prestigiu, printre care Maria Șleahtițchi, Eugen Lungu, Emilian Galaicu-Păun, Alexandru Burlacu, Mircea V. Ciobanu, Nicolae Leahu, Anatol Moraru, Vitalie Răileanu, Ana Ghilaș, Felicia Cenușă, alături de alți invitați.

La această manifestare sunt invitați membri ai comunității academice, cercetători, cadre didactice, doctoranzi, studenți și toți cei interesați de patrimoniul literar și cultural național.

Evenimentul este deschis reprezentanților mass-media.

 

Cristina BUMBU

„Vasile Vasilache: Dialectica esențelor. Redeschideri critice”


 În ajunul centenarului scriitorului Vasile Vasilache, a văzut lumina tiparului volumul „Vasile Vasilache: Dialectica esențelor. Redeschideri critice”, semnat de academicianul Mihai Cimpoi.


Cartea reprezintă cea de-a IV-a apariție din colecția Exegeze, editată de Muzeul Național al Literaturii Române, și propune un studiu inedit asupra operei lui Vasile Vasilache, oferind noi perspective de interpretare și înțelegere a universului său creator.


Ideea elaborării acestui volum a prins contur în contextul în care Victor Vasilache, fiul scriitorului și colegul nostru, a readus în atenție Jurnalul și Caietele tatălui său, documente care dezvăluie aspecte esențiale și întregitoare ale creației lui Vasile Vasilache.


Prin această apariție editorială, Muzeul Național al Literaturii Române își continuă misiunea de cercetare și valorificare a patrimoniului cultural literar, readucând în circuitul cultural pagini mai puțin cunoscute ale literaturii române, păstrate în arhivele sale.


Volumul poate fi achiziționat de la casieria Muzeului.

BNM lansează moneda comemorativă „Vasile Vasilache – 100 de ani de la naștere”

 



BNM lansează astăzi în circuitul numismatic moneda comemorativă „Vasile Vasilache – 100 de ani de la naștere”, care completează seria „Personalități”.

 La 4 iulie 2026 se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Vasile Vasilache (1926 - 2008), scriitor român basarabean, o personalitate complexă care a excelat în diverse domenii ale culturii și artei, contribuind la dezvoltarea patrimoniului spiritual românesc. Detalii: https://shorturl.at/SAP6r

Muzeul Național al Literaturii Române a vernisat astăzi, 1 iulie 2026, expoziția comemorativă „UN VEAC, CAREVASĂZICĂ... POVESTEA CONTINUĂ”,

[Afis eveniment de Stefan Vasilache]


Muzeul Național al Literaturii Române a vernisat astăzi, 1 iulie 2026, expoziția comemorativă „UN VEAC, CAREVASĂZICĂ... POVESTEA CONTINUĂ”, organizată cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la nașterea scriitorului Vasile Vasilache, una dintre personalitățile reprezentative ale literaturii române din Basarabia din a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Expoziția urmărește parcursul biografic și creator al autorului și evidențiază contribuția sa la dezvoltarea literaturii române în calitate de romancier, nuvelist, publicist și traducător. Prin documentele și piesele expuse, vizitatorii au posibilitatea să descopere repere esențiale din viața și opera scriitorului, precum și contextul cultural în care acesta a creat.
La eveniment au participat Corneliu Cirimpei Corneliu și Marcela Nistor, secretari de stat ai Ministerului Ministerul Culturii al Republicii Moldova , care au adresat mesaje de salut și au subliniat importanța valorificării patrimoniului literar național și a promovării operei lui Vasile Vasilache în rândul noilor generații.
În cadrul vernisajului au susținut alocuțiuni oameni de cultură, cercetători literari, muzeografi, poeți și membri ai familiei scriitorului: Mihai Cimpoi, Maria Sleahtitchi , Suceveanu Arcadie , Ion Hadarca , Alexandru Burlacu, Emilian Galaicu-Paun , Victor Vasilachi , Valeriu Vasilache și Serafim Vasilache, Mirela Iurii.
Evenimentul a fost moderat de Maria Șleahtițchi, director general al Muzeului Național al Literaturii Române.
Cu acest prilej a avut loc și lansarea volumului „Vasile Vasilache: Dialectica esențelor. Redeschideri critice”, semnat de academicianul Mihai Cimpoi. Lucrarea constituie cea de-a patra apariție din colecția „Exegeze”, editată de Muzeul Național al Literaturii Române, și propune o lectură critică actualizată a operei lui Vasile Vasilache, deschizând noi perspective de interpretare asupra universului său artistic și intelectual.
Expoziția reunește manuscrise, carnete de note, volume, fotografii, documente de epocă și lucrări de artă plastică din colecțiile Muzeului Național al Literaturii Române, oferind publicului o imagine complexă asupra personalității și creației scriitorului. Ansamblul documentar readuce în atenția vizitatorilor universul literar și uman al lui Vasile Vasilache și contribuie la valorificarea moștenirii sale culturale.
Invităm publicul să viziteze expoziția și să redescopere opera și destinul unuia dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii române din Basarabia.

Omagiu adus patronului spiritual al IP L.T. "Vasile Vasilache"

✍️Omagiu adus patronului spiritual al IP L.T. "Vasile Vasilache", prin ochii și sufletul elevilor clasei a XI-a ,,A”, Madalina Canter și Vladislav Novitchi. 🎬 videoclip 



Miercurile literare. Comemorare: „Vasile Vasilache, 95 de ani de la naștere”. 7 iulie 2021

 

Ana Bantoș - Regăsirea de sine în literatura basarabeană: flux și reflux (IV) - Reprezentările marginalității. Vasile Vasilache, convertirea revoltei

Reprezentările marginalității. Vasile Vasilache, convertirea revoltei

Reprezentările personajului „marginal” în literatură variază în funcție de timp și spațiu. Definit drept periferic, personajul din această categorie, prin esența sa, se opune unei lumi având anumite reguli stabile pentru a le verifica, a le pune la încercare, a se pune în acord cu acestea sau a le contesta, optând pentru altele noi. Mânuitorul de condei îndreptându-se către marginalitatea, pe care o ia drept „obiect de studiu”, se va referi, „va umbla”, fără doar și poate, la principiile de funcționare a acestei condiții umane aflată în schimbare permanentă. Tradițiile, obiceiurile, deprinderile, educația instalându-se, converg spre o anumită uniformitate, pe care scriitorul e tentat să o „zgâlțâie”, să o verifice, să o pună la încercare. [ARTICOL]

MARGARETA CURTESCU: „VASILE VASILACHE, EPISTOLIERUL”






Diversă și bogată, corespondența particulară constituie un capitol autentic din activitatea scriitorilor șaizeciști basarabeni. Dialogurile epistolare, cu o tematică variată, includ, pe alocuri, secvențe de jurnal intim, de eseu sau chiar pasaje de ficțiune, epistolierii reliefându-și atât aspecte din cotidian sau din viața breslei, cât și preocupări și proiecte literare, opinii pe marginea creației colegilor, relații cu traducătorii, cu cititorii etc. [ARTICOL p. 15]

Emilian Galaicu-Păun - Vasile VASILACHE. Jurnal

L-am cunoscut pe Vasile Vasilache (1926 – 2008) în ultimii săi peste 20 de ani de viaţă – rar bărbat şi-a purtat mai destoinic senectutea; ce surpriză să-l regăsesc la vârsta marilor căutări, când tocmai dăduse Povestea cu cocoşul roşu şi scria la partea a II-a a romanului, graţie Jurnal-ului său, Arc, 2017, îngrijit de Victor Vasilache, cu o prefaţă de Igor Nagacevschi.„Iar eu scriu numai când simt cum vuieşte în mine”, notează pe 2 februarie 1969 autorul, după ce intră – a câta oară?! – într-o nouă criză a scrisului: „fac ce fac eu – bine fac? Ce trebuie – fac?” Ceva mai sus, vorbind de Povestea-i ce „capătă nişte amplitudini, aş zice dostoievskiene”, ochiul auctorial remarcă „o întrepătrundere de sensuri şi o îngemănare emotivă în măsura aceea în care împletitorii de coşuri de pescuit ori constructorii de turnuri conoidale ţintesc vârfurile prin fiecare linie, prin fiece mlajă” . De reţinut şi această formulă: „...iar autorul, ca un paing, trebuie să ţese aici atâtea pânzeturi, încât de la cer la pământ să se prindă totul!”
Pe minte incită, te-atâţă, nu-ţi dă pace ca un ghiduşar...” e unul m-a impresionat mai cu seamă felul în care V. Vasilache „prinde”, în doar câteva fraze, firea omului: „Am făcut cunoştinţă cu [Andrei] Tarkovski. Gesticulaţia, mişcările, comportarea – un neastâmpăr, parcă voit demonizat... Poate pentru a-şi ascunde înstrăinarea faţă de cele înconjurătoare? Oricum, ai impresia unei agresivităţi silite, «forţate», «nevoite» (de la «nevoie»), pentru a-şi păstra intactă o copilărie întârziată (sau poate netrăită...?)” Şi, ceva mai jos, despre o altă mare personalitate: „Ieri am avut cu pictorul Grecu aproape trei ore de discuţie. E greu să spui ce-s mai mult interesante: Grecu – teoreticianul plastician sau tablourile lui Grecu. (...) Spre deosebire de V. Rusu-Ciobanu şi faţă de raporturi, corespondenţe, amiciţie, Grecu
Ah! şi ce magistrală răsturnare de perspectivă, cum numai unui mare spirit îi putea veni: „el, individul Tolstoi, e un leit personagiu, genial desprins de Dostoievski! Însuşi Dostoievski pare că toată vieţişoara lui a descris frământările lui Tolstoi...”
La nouă ani de la trecerea scriitorului, iată un „Vasilache luminat, scăldat în omenie, iertare şi înţelegere” (Igor Nagacevschi) care revine în forţă.
2 octombrie ’17

Nr. 5-6 (249-250), mai-iunie 2016 Vasile Vasilache – pagini inedite

Chistolul cu dop


Urători suntem trei: frate-meu Sârghi, eu şi vărul lui tata zis Goriţă. Mumuruzi tustrei, în schimb şi negustori, nu numai urători!
- Gâşligăm! Gâşligăm şi ne cumpărăm un chistol, zice hotărât Goriţă.
Mama potriveşte răciturile în farfurii. Duhul lor se înalţă până la icoana sfântului Nicolae. Acuşica va să strănute sfântul, căci mie îmi lasă gura apă. Deodată… strănut eu!
- Ei, într-un ceas bun, zice mama. Întâi uraţi-o pe bunică-ta Varvara. Pe urmă, pe mătuşă-ta Mărioara, pe urmă pe năşelu Vasile.
Ochim prin fereastră pridvorul bunicii. Nu avem între noi gard şi la pridvor uşile sunt date în părţi. Îmbucurată, mama o să ne petreacă cu ochii drept urătorii soacrei.
- Cerem la bunica nişte poamă…
Frate-meu Sârghi chiar, zău, o şi molfăie. În casa cea mare la bunica atârnă în grinzi nişte struguri de poamă-coarnă. Acum sunt zbiciţi de câteva ninsori la rând, căci pe afară, pe sub prispă, pe sub pridvor şi în ogradă s-au zidit metereze, nu nămeţi.
- Doi boi… doi vaci, scoate, babă, doi colaci…
Cât e în cap, atâta e şi pe limbă. Bunica ne învăluie cu o privire duioasă, dar şi dojenitoare:
- Mânca-v-ar norocul, parcă sunteţi ciumaci!
Ce înseamnă ciumac? Se vede că numai ea una ştie. Hăt într-un târziu, când am citit Cantemir Dimitrie, am aflat că ciumacii erau vânzători de sare şi se ridicau dinspre Ovidiopol spre Liov.
- Ziceci „doi vaci” ca ciumacii?
Dispare în casă, – noi, iată, în loc de daruri, primit-am dintâi o învăţătorească-negustorească istorie şi lingvistică.
Revine bunica cu un căzănel cu prune afumate, uleioase, şi cu trei gutuie.
- Daţi straista.
Frate-meu Sârghi, boboc cu troscot în plisc, zice:
- …da poamă, mâcăi, nu ne dai??
- Vă-le-leu, parcă eşti Aghentu Ioviţă. Ai parale, n-ai parale, dă parale!
S-a îmbunat şi continuă:
- De la o mâine, Seriojel, pe mâine poama, când veniţi cu semănatul la bunica.
În straista de păretar vărgat s-au rostogolit prunele unsuroase. Vai, vouă, prunelor, o să vă împăroşaţi, iar de la o mâine şi abecedarul o să se afume…
Ieşim în ulicioară: unul cu clopoţel de miel, altul cu o tilincă de vacă şi Goriţă… cu o „boambă”, aşa îi zicem noi. Bomba asta e o cutie de conservă. N-aţi văzut astfel de bombe? Mare descoperire din mâna cârlănarilor: în­tr-o cutie goală pui un pietroi şi îl înmormântezi acolo, astupând cu alt pietroi gura cutiei. Când arunci o astfel de bombă din urma oilor, a cârlanilor, aceştia scapără din picioare şi sar în văzduh.
Iată-ne în şleau. Prima casă din dreapta e a jupânului Froica. Printre multe alte mărfuri, ţigară „Plugar”, chibrituri, gaz lampant, el mai vinde şi chistoale cu dop. Preţul: doi lei… Aman om bun e jupân Froica: cumperi, nu cumperi ceva din dugheană – el te dăruieşte cu o manpasică vişinie. Ne-a venit şi ideea cea grozavă: dacă îl urăm noi în iastă zi, te pomeneşti, s-a milostivi şi ne-a îmbuna cu un chistol, ai? Ideea e a lui Goriţă, e căpos, ne îndrumează:
- Întâi să-l întrebăm, dacă primeşte urători ovreul.
Prin sat umblă un zvon plin de haz despre jupânul Froica. Îl are vecin pe Vanea Ţibuleac, care e pe mică pe ceas în dugheană. Ba îi ridică un sac, ba îl deşartă, ba îi aduce apă de la fântână, ba îi drege gardul. Jupânul Froica e bătrân, iar cei doi feciori ai lui au plecat în Palestina. Acolo e cald, nu ninge, nu îngheaţă. Zice-se, au să-l cheme şi pe jupânul încolo, dindată ce termină marfa din dugheană. Anecdota însă e următoarea: seara, când Vanea Ţibuleac să pornească spre casă, câte ceva se lipeşte de mâna lui. Adică îl fură pe ovreu. Însă, jupân Froica nu se pierde cu cumpătul: de fiecare dată îl previne:
- Vane! Vane! Arapii taie hoţului mâna, da tu, la ovreu în dugheană, de ce le ţii la spinare? De ce?
- Fiindcă mă bănuieşti, jupâne. Şi să ştii că la mata nu mai vin.
- Ba să vii, Vane, să vii, că suntem vecini şi rămân! Dacă am să plec în Palestina, tu cu mâinile la spinare, cine ştie unde o să ajungi? Din patru tobultoci cu grăunţe pe prispă… au rămas trei. Asta ieri a fost, ieri.
Vanea Ţibuleac îl învânează:
- Dacă mă bănuieşti, îţi aduc grăunţe de ale mele, îţi aduc un tobultoc! Ieri n-am fost la mata.
- Bine, Vane, bine, am să-ţi plătesc grăunţele mele de două ori…
Aşteptăm în drum, ne pişcă gerul şi Goriţă nu mai iese. S-a dus să întrebe dacă primeşte urători. Uite că pe mine şi pe frate-meu ne-au prins îndoielile: te pomeneşti, îl urează pe jupân de unul singur şi se face cu pistol Goriţă. Iar noi, noi rămânem cu perjele păroase în straistă.
Aleargă Goriţă ţinându-şi cu dreapta căciula. Parcă e fugărit…
- Băi! Băi, ce plânge giupânu’! Vanea Ţibuleac îl ţine de umeri, da dincolo în cămară Hona se bate cu fruntea de uşă s-o sloboadă…
Trăsniţi suntem tustrei, aiuriţi. Cu sufletul la gură, Goriţă ne lămureşte cum îl duce mintea. Cică, jupânul a primit veste din Palestina: arapii i-au împuşcat un fecior. Straşnică durere, a rămas numai cu unul acolo… Încotro să se ducă? Cine îl înmormântează? Înseamnă că şi mâine, şi poimâine, şi răspoimâine dugheana lui jupân Froica va fi închisă şi el va sta în întunericul odăii cu obloanele trase, cu picioarele încrucişate pe podea. Aşa se jelesc la ovrei morţii. Chistoalele… chistoalele vor sta cu dopul în ţeavă, amorţite şi ele.
Peste o casă de la jupân Froica, domnul învăţător Samoţchi ţine şi dânsul dugheană. Acum e închisă, pentru că domnul dascăl de sat a sărbătorit pe stil nou. Ţăranii însă, conservatori cum sunt, ţin Anul Nou peste două săptămâni, mai târziu…
Cotim la dreapta spre nanu Vasile a lui Ion Nichita. Frate-meu Sârghi e scârbit: nu a gustat struguraşii de poamă-coarnă, morţi în Palestina, stilul nou şi vechi, dughenele închise, chistoalele zăvorâte.
- Cerem de la nanu Vasile doi lei, cumpărăm mai pe urmă chistol.
Într-adevăr, nanu e fără copii, fiindcă e spân. De atâta şi voieşte pe unul din patru fini, pe unul de-ai noştri, să-l înfieze. Îndeosebi, pe mine, tot Vasile.
Drumul e lung şi greu, pârtie nu este. Doar o cărăruie şi pe de laturi, cătină înaltă, salcâmi piperniciţi, porumbrei, iar dincolo, livezi, livezi, livezi, în care acum joacă viforul într-un picior. N-am de lucru şi zic cu ochii pe vifor:
- Haideţi, haideţi, pe aici iese noaptea Aghiuţă…
Cei doi s-au oprit locului. Goriţă se holbează:
- Cine-i Aghiuţă?
- Necuratul! Ucigă-l-toaca! Faceţi-vă cu limba cruce şi păşiţi, că ne apucă noaptea.
Nanu Vasile istorisea lui tata că, cică, într-o seară i s-a arătat între hândichiurile acestea întunecoase… Boala Vacii! Apoi, altă dată, i-a ieşit înainte o arătare, mică-mică, cât gavanosul de jumere. S-a speriat nanu şi a strigat din rărunchi: „Săriţi! Sări-iţi!!” Şi, cică, din gavanos a ţâşnit un câine.
Drumul se scurtează la gânduri negre – te mână graba şi frica. În sfârşit, ajuns-am. Ne oprim la prispa casei de la vale. Aici stau înşiruite vreo şapte căldări cu apă, îngheţate bocnă. Două coromâsle lângă ele, zise şi cobiliţe, începem inimos să urăm căldările: „Doi boi, două vaci…”
Din căsoaia de la deal iese nanu Vasile şontâcăind şi cu un braţ mai scurt, căci e invalid din 1916.
- Brava, finilor, brava! Ia uraţi-mi şi căsoaia!
Părăsim căldările, dar de ce sunt şapte? Păi, nanu Vasile aduce apă tocmai de la fântânile din fundul grădinii noastre. Se vede, nana Ana a făcut „rezerve”: nămeţi, vremea aspră de iarnă. La Crăciun vremea era moloşagă, a venit nanul şi nana. Primul a început:
- Fine Ioane, am venit după un fin mititel… Pe care mi-l dai? Fine Vasile, ce zici? Fine Ioane, îi dăruiesc casa în vârful dealului, acoperită cu tablă, juma’ de falce de livadă, o iapă Roaibă. Pe crucea mea, îi fac hârtie când zici. Mergem la primărie…
- Finu-to ista, mişelul, până nu-l speli cu cureaua la poponeaţă, nu-şi aduce aminte că are faţă s-o spele.
Ca tot ţăranul, tata una ştie: de lauzi ceva ori pe cineva – se pierd, în schimb, de-l huleşti, dracul ţine cu hulitul.
În sinea mea mă văd boier în vârful dealului: casa arătoasă, acoperită cu tablă albă… Nana Ana m-ar desculţa şi pe mine, ca pe nanu ist şontâcăit. Şi dimineaţa, şi seara, căci aşa-s invalizii, aşa face bunica şi cu bunicul Pavel. Alt gând mă îndoieşte: dar dacă mă pune pe mine nanu să-l încalţ şi să-l descalţ, ai?
- Amu uraţi căsoaia, bre, să vă audă şi Roaiba.
- Doi boi, doi vaci…
La coada Roaibei iarăşi am devenit ciumaci. Clopotul, tilinca, „boamba” lui Goriţă şi inimoasa noastră urare prefac văzduhul, curtea, căsoaia, mahalaua într-un vacarm, de se spulberă omătul. Măi, şi unde prinde atunci Roaiba a sfârâi din copite, a izbi pereţii căsoaiei şi a necheza, îngrozită. Să zici, voieşte să dărâme grajdul. Atunci şi nanu Vasile:
- Ho, haramule! Băieţi, treceţi la nană-ta, iaca a ieşit.
Nana Ana are chipul ca sfânta Vinere: prăşeşte, sapă, taie lemne, spală, încalţă, descalţă, îngrădeşte, poartă umblătiul, ba şi Roaibei îi cară apă, nu cumva să o deoache satul. Acum a ieşit cu darurile, Doamne, ce mai de-a bunuri a scos! Mere domneşti, nuci, covrigei de târg, prăjituri de casă, confete pântecoase, de ţâşneşte povidla din ele. Un marcoteţ plin! Ne tot împarte, dar văzând că palmele, pumnişorii noştri sunt mici, exclamă:
- Aracan! Voi sunteţi fără traistă, măi?
- Suntem în holoată.
Atâta dărnicie m-a încurajat nespus şi deodată spun:
- Năşică Anică, dă-ne şi doi lei!...
Nana Ana face ochi mari de icoană. Strigă către naşu Vasile:
- Auzi, omule, ia scoate doi lei!
- Pentru ce?
Vine aproape-aproape, curios nespus. Frate-meu Sârghi, hodoronc-tronc:
- Treb’ doi lei… să cumpărăm un chistol!
Nici lui Goriţă nu-i tace gura:
- Lu’ giupân Froica, un arap i-o ’puşcat feciorul cu chistolul! Ne-am dus să-l urăm şi… ce am aflat? Ferească Dumnezeu!
Naşii noştri, priviri alb-albastre, acum zăpada le spălăceşte ochii şi îi topeşte în nămeţi.
- Măi lăieşilor! Cerşiţi ţigăneşte?! Ce căutaţi voi la Froica, dacă omul e în scârbă?
Plecăm cu toţii frunţile. Goriţă o şi ia spre poartă, noi, după dânsul.
- Staţi, bre! Ascultaţi: veniţi mâine cu semănatul şi nanu o să vă deie lei… Azi, doar uraţi-araţi cu doi boi, semănatul rămâne să-l faceţi mâine.
Vasăzică, i-am urat iapa azi, mâine, seamănă-i-o!
E viclean nanu: mâine-i ziua lui sfântul Vasile – a mea şi a lui nanu. Dar tata altfel serbează: ne-a sculat până la răsăritul soarelui, ne-a înfofolit în ţoale şi ne-a scos în curte, dintâi umplându-ne buzunarele cu grăunţe.
- Băieţi, semănăm ocoalele, vitele, oile, caii, porcii, coteţul cu păsări.
Asta e onomastica mea. O facem şi pe asta. Când colo, tata ne înmânează câte-o furcă, câte-o greblă, câte-un ţăpoi şi, închipuiţi-vă, ne pune… să greblăm şi să căpiţăm cu ţăpoiul şi grebla zăpada. Să luăm în furcă nămeţii, să vânturăm cu furca sulurile de omăt. A ieşit mama, plesneşte din palme:
- Bărbate, de ce-ţi faci râs de copiii tăi?
- Ca să nu umble cu cerşitul, femeie. Lor nu li-i dragă munca… Închipuie-ţi, ieri s-au pornit cu uratul, s-au dus la naşu Vasile şi i-au cerut bani de chistoale! Le arăt eu chistoale… Ţăranul umblă cu grebla, umblă cu ţăpoiul, nu cu chistolul…

POST-SCRIPTUM
Schiţa asta e document de epocă – numele de oameni sunt din satul meu. Nana Anica a murit curând, eu copil fiind. La fântână a năboit-o sângele prin gură în timp ce scotea apă.
Cam pe atunci a plecat în Palestina şi jupânul Froica, la feciorul cel viu. În 1941, prin martie, învăţătorul Gheorghe Samoţchi şi-a pus juvăţul în gât: seară de seară îl chemau la KGB, avea trei feciori peste Prut şi ţinuse prăvălie.
Pe când frontul ruso-german se întindea în lungul liniei ferate Iaşi-Chişinău (1944, mai), a murit mama de tifos exantematic. Avea numai 37 de ani.
Tata, curând, peste vreo trei săptămâni, şi-a pus mâinile pe piept, dându-mi de grijă:
- Copile, ia seama de fraţi. Mai departe eu nu voiesc a trăi, fiindcă vrednicia şi truda ţăranului au să fie călcate în picioare.
A venit foametea, bunica Varvara a fost sugrumată şi prădată.
În aceeaşi foamete a lui 1947 s-a stins şi nanu Vasile, sub gardul casei sale, acoperite cu tablă de zinc.
Grigore, sămaşul meu, a devenit activist de partid. În 1949 a deportat ţăranii vrednici, inclusiv pe nanu-său şi moşu-său, chipurile, e culac. Acelaşi Grigore pe urmă s-a alcoolizat. S-a stins de tuberculoză după Congresul XX al PCUS în spitalul de ftizie din Chişinău.
Frate-meu Sârghi, după ani mulţi în lagărele de deţinuţi, de drept comun, acum e pensionar. Uneori lăcrămează: cui lasă el azi gospodăria?! Şase copii s-au cuibărit cu toţii prin târguri, printre străini.
În schimb eu… Probabil că Dumnezeu mă ţine pentru mărturisiri: recunosc, am cumpărat nepotului meu mezin un chistol cu dop. Când şi când puşcăm în ochiul cu albeaţă al televizorului, care nu răsfrânge trecutul. Altfel de ce v-aş povesti eu aceste trago-drame, dacă m-ar lăsa în pace memoria. Zice-se, cine uită trecutul, acela nu stăpâneşte prezentul. Ei, să nu-i bagi tu un dop în gură istoriei care nu face altceva decât să se uite trecutul?

Pagină redactată de Victor VASILACHE


CONTRAFORT - Nr. 5-6 (249-250), mai-iunie 2016 Vasile Vasilache – pagini inedite

Fragmente despre Andrei Tarkovski din „Jurnalul intim” al lui Vasile Vasilache

13/V-67
Aseară am făcut cunoștință cu Tarkovski. Gesticulația, mișcările, comportarea – un neastâmpăr, parcă voit demonizat... Poate pentru a-și ascunde înstrăinarea față de cele înconjurătoare? Oricum, ai impresia unei agresivități silite/„forțate”/„nevoite” (de la „nevoie”), pentru a-și păstra intactă o copilărie întârziată (sau poate netrăită...?). După câteva pahare de vin, pe drum, în „Volgă” unde zice deodată:
– А я не помню, совершенно не помню свою первую женщину, ничего не помню! Ах, жаль, как жаль!...1
– Я до кожи помню … всё, всё!2
Și el: – Я понимаю, я всё понимаю…3 – și în privirile lui, care-s, ți se par, iuți, „întâmplătoare” și „fixe”, – zic, și în ton, în privire era următorul subtext: „Am înțeles, te înțeleg, foarte multe ... totul-totul înțeleg, dar unele nu le simt, nu le „simțesc”, și așa-s de sărac atunci ...”
În altă parte unde zice:
– Говорят, повторяют: «если бы я начал свою жизнь сначала … я бы также её начал...» Нет, я бы не так начал… Я бы занялся музыкой, я кончил музыкальную школу, я бы стал дирижером, играл …4
Eu îi zic: – Нет, не жалей… знаешь, если бы я был твоим старшим братом, я бы отсоветовал, сказал, займись тем же (т. е. кино).5
El: – Жестокий был бы ты брат.6
Eu: – Знаешь, Андрей, истинно лишь то, что происходит, а раз это произошло…7
El a râs vesel, bucuros ...
De altfel, are un râs sticlos, nervos, o față care te izbește printr-o necontenită mișcare convulsivă; ai senzația că poartă un obrăzar din care face ce vrea, pungindu-l, desfăcându-l, unghiurile, colțurile gurii ducându-le până la ureche, străin, automat.
Impresiile și ideile trăiesc în el nu știu cum anapoda, paralel, primele mai mult se tac, răzbesc acestelalte. De altfel, pentru idei are, nutrește ambiție, le vrea, le caută, se dorește intelectual cu orice preț, judecând după dialog, după cuv. de la colegiu ... Ș-atunci e un așa de mare (matur) copil!... O plăcere pentru mintioși să-l privească... În schimb... i-auzi-l!
– Надо мне, хочу, стричься коротко, коротко...8
Eu: – Вот, я уже… я так доволен!...9
El, sincer, copilărește, repet, sincer-sincer, cu o bună invidie:
– Хорошо, что у тебя голова круглая… а моя, посмотри, вообще10 … și începu să și-o pipăie cu părere de rău...

14/V-67
Stăteam la masă la Ghidighici. Deodată Tarkovski desprinse de pe un trandafir un gândac-de-mai.
– Майский жук ! – spuse cu oarecare sfială și repulsie și-l puse pe masă.
– Вреден, вреден! – spuse cineva. – Приносит вред.11
– Да, вреден! – spuse și el.
Atunci îl luai în mână. Tolocenko:
– Дайте спичку…12.
– Для чего?13 – curios, întrebă Tarkovski.
– Пропеллер… Сейчас сделаем из него пропеллер!14 – zic eu.
Tarkovski, milos, rugător, fetește!
– Что вы! Не надо, ну, зачем!15
…Am luat seama încă o trăsătură la el: în timp ce vorbește, ca să vorbească, să întrețină dialogul, – paralel făcea o contemplare, înceată, pur intimă, a lucrurilor, fără să spună un cuvânt despre asta.
...Apropo: M-am sculat cu o veselie, cu o bucurie, cu o duioșie, pentru faptul că l-am cunoscut, cum n-am avut de mult despre oameni.

Aceeași zi, 14/V
Ca niciodată, omenirea trăiește sentimentul acut al bucuriei, pe care l-a avut Faustus, imediat ce a încheiat pactul cu diavolul!... Omenirea e beată de sentimentul cunoașterii, oare n-o să-și frângă gâtul, n-o să-și spargă capul? Ciudat, la asemenea cotituri de vreme, își uită trecutul! Ca și un vehicul după ce-a cotit! Dar, pentru o lume care-și uită trecutul (neciteț?) – și dă drept virtuți păcatele și drept păcate – virtuțile, – ea, o astfel de lume, n-are Prezent! Atunci mă întreb cum poate ea să aibă, să-și facă, să-și proiecteze, să-și întemeieze un viitor?! (Pe care-l țipă! – vezi China!)
Alta: – Rădăcinile artelor (poezie, pictură, muzică!) sunt în religii, atunci de ce mai practicăm arta, dacă nu-s religii?
– Pentru că din act al necunoașterii a evoluat în act al cunoașterii...
Foarte frumos și acceptabil, dar atunci de ce-i implicăm moralitate, vezi bine, cunoașterea e în afara moralei, frate!...
(Paradox al vieții: nimic n-am văzut altceva mai susținut și încurajat de morală ca actul de a purcede la... cunoaștere! Doamne!...)

16/V – 67
Mi-am amintit: ieșind de la restaurant, cineva îi arată lui Tarkovski, mai bine zis, chiar îi rupe și-i dă câteva zarzăre. Îi spun că-s ja(ve)rdele, nu abricoase, că-s așa și pe dincolo și că... copiii le mănâncă cu poftă. Andrei le ia, ronțăie una, două... Mașina merge, noi am și uitat de „ja(ve)rdele”,– când numai ce-l văd că mi le întinde:
– Слушай, на, большe не могу!16
(Un altul le-ar fi aruncat... muțiș ori...) Pe când el ca un băiețandru:
– На, слушай, я их больше не могу!17 – și mi le-a pus în palmă.

23/VIII-67

Din jurnalele lui Tarkovski:
„Человек, который не стремится к величию души, – ничтожество.”
(„Un om care nu aspiră la măreția sufletului e un nimic.”)
„Каждый художник во время своего пребывания на земле находит и оставляет после себя какую-то частицу правды о цивилизации, о человечестве. Сама идея искания, поиска для художника оскорбительна. Она похожа на сбор грибов в лесу. Их может быть находят, а может быть, нет.” („Fiecare artist în timpul vieții sale pe pământ găsește și lasă în urma sa o fărâmă din adevărul despre civilizația umană. Însăși ideea de a căuta este ofensatoare pentru artist. E la fel cu culesul ciupercilor în pădure. Poți să le găsești, dar poți și să nu găsești nimic.”)
________________
1 Aici și în continuare traduceri din rusă: „Nu-mi amintesc, absolut deloc nu-mi amintesc prima mea experiență cu o femeie. Nu-mi amintesc nimic! Îmi pare rău, îmi pare rău!”
2 Eu îi țin minte și culoarea pielii. Tot-tot!
3 Înțeleg, înțeleg totul…
4 Unii spun, le place să spună că „dacă aș începe viața din nou, aș trăi-o la fel”. Nu, n-aș începe la fel. Aș fi ales muzica, aș fi terminat școala de muzică, aș fi devenit dirijor, aș fi concertat…
5 Nu, să nu-ți pară rău. Știi, dacă aș fi fost fratele tău mai mare, te-aș fi convins, aș fi insistat să te ocupi de același lucru (adică de film).
6 Ai fi fost un frate foarte crud.
7 Știi, Andrei, e adevărat doar ceea ce se întâmplă. Și dacă s-a întâmplat să faci film…
8 Ar trebui, vreau să mă tund scurt, scurt…
9 Iată, eu am și făcut-o. Sunt atât de mulțumit!...
10 E bine că ai o scăfârlie rotundă, pe când a mea, uită-te…
11 E dăunător, dăunător! Face doar rău!
12 Dați-mi un chibrit…
13 Pentru ce?
14 Elice. Acuși facem din el elice!
15 Ce e cu voi? Nu trebuie, de ce?!
16 Ascultă, ține, nu pot mai mult!
17 Ține, nu pot mai mult!

Pagină redactată de Victor VASILACHE și Ana DRUȚĂ
_______
Andrei Tarkovski a fost supervizor artistic la filmul „Serghei Lazo”, Moldova-film, 1967.


Nr. 5-6 (249-250), mai-iunie 2016 Vasile Vasilache – pagini inedite

Un autograf de la Vasile Vasilache

Vasile Gârneţ
Vasile Vasilache ar fi împlinit 90!
L-am văzut de mai multe ori în anii studenţiei mele şi după, însă am îndrăznit să mă apropii de el pentru un autograf şi să-i vorbesc când eram deja redactor de carte la editură („Literatura artistică”), în toamna lui 1986, unde tocmai îi apăruse volumul de „Scrieri alese”, care cuprindea Povestea..., Elegia…,Surâsul… Apariția lui, cu o barbă à la Hemingway, a stârnit furori la editură printre doamnele-redactori. Citisem cartea, făcusem multe sublinieri şi note, aveam gata câte o formulă critică impresionantă pentru toate titlurile, dar cel care a vorbit mai mult a fost Vasile Vasilache. Când a aflat cum mă cheamă, m-a întrebat dacă eu sunt acela care a publicat acum două luni de zile un fragment de roman în revista „Literatura şi arta”. Da, eu eram. Mi-a spus că i-a plăcut, scriitura şi subiectul („dom’le, ai nişte demenţi acolo, e grozav…”), reţinuse şi titlul „frumos” al fragmentului – „Amarul cenuşiu al plumbului” – şi mi-a spus că aşteaptă cu interes apariţia romanului…

Iată autograful:

„Vasilică, tizule!

Prinde-mă! Ajunge-mă! Întrece-mă… Mi-s dragi mânjii…, mânca-i-ar şlihul!

Bunicul V. Vasilache

Locco, oct. ‘ 86.”

Această întâlnire – extraordinară pentru mine – , care mi-a arătat un om atent, prietenos, generos, politicos, a stat la baza relaţiei noastre în anii ce au urmat, o relaţie de respect şi preţuire…

Îl prefer pe Vasile Vasilache cel din prozele scurte – Elegie pentru Ana-Maria, Surâsul lui Vişnu, Izvodul zilei a patra… A fost un perfecţionist, obsedat de detaliu – genul artistului „nemântuit”, sedus de propriul scris. A avut o excepţională putere creatoare, dar de scurtă respiraţie. A fost ostracizat de regimul comunist, fiind obligat să se retragă în traduceri pentru a supravieţui. Când a revenit la scris, odată cu perestroika, n-a mai avut, cred, răbdare şi rigoare pentru ample prospectări narative, pentru romane-zigurat, cu o arhitectură complexă…

Nr. 5-6 (249-250), mai-iunie 2016

Îl vom comemora altfel pe Vasile Vasilache. Cu alți oameni

Pe 4 iulie, s-au împlinit 90 de ani de la nașterea scriitorului Vasile Vasilache. Ați auzit cumva să se facă ceva, cu acest prile, la baștina sa, în satul Unțești, raionul Ungheni? Sau măcar la Ungheni?

Știu că, în acea zi, s-au adunat la Biblioteca Națională din Chișinău toți cei patru copii ai săi, pentru a-l comemora alături de cititori. Știu că a mai fost vernisată, tot acolo, o expoziție de cărți ale domniei sale.

La Ungheni – liniște mormîntală. Mare dreptate avea eseistul și criticul literar Eugen Lungu, cînd afirma: ”Nu sînt mulți cei care pot gusta un Vasilache în toată complexitatea lui”.

Sigur, e mult mai simplu să mergi cu o suită întreagă la vreo sindrofie, gen inaugurare de grădiniță sau muzeu. E mult mai simplu să participi la vreun festival, mai ales că tare s-au mai înmulțit. Și tare mai sînt la modă. Avem festivalul mărului, festivalul prunului, festivalul căpșunii, festivalul vinului… Tot festivaluri și festivaluri. ”Drag mi-e cîntecul și jocul”, ”Hai la horă, măi băieți”, ”Aș cînta și-aș tot cînta”, ”Trandafir de la Moldova” – spuneți-le cum vreți, esența e aceeași: meșteri populari aduși de-a valma, formații folclorice cu aceleași cîntece an de an, discursuri sterile… E simplu.

E mult mai complicat să organizezi acțiuni dedicate unui scriitor, care, vorba lui Vladimir Beșleagă, ”toată viața a scris aceeași carte, astfel încît din lutul de la Unțești el a creat bijuterii de artă”.

Vă imaginați cît de frumos ar fi fost să vină scriitori pe 4 iulie la Ungheni? Să vină să-l comemoreze pe Vasile Vasilache, să-i viziteze baștina. Cît de frumos ar fi fost să vină aici cei patru copii ai săi, să se simtă mai aproape de ”lutul de la Unțești”. Eu îmi imaginez.

Dar nu-mi pot imagina cum unii dintre cei care se tot plimbă pe la festivaluri și alte sindrofii ar fi discutat cu scriitorii veniți de la Chișinău despre cel pe care același Vladimir Beșleagă l-a numit ”vrăjitor al cuvîntului”.

Își amintea fiica sa, Eliza Vasilache-Puică, la comemorarea tatălui său la Biblioteca Națională: ”Adeseori ne spunea: în vremuri de restrişte, să fiţi împreună, pentru că atunci mai uşor o să puteţi depăşi toate greutăţile”. E un sfat pentru familia sa, dar care poate și trebuie să fie urmat de către toți. Dacă ne-am apleca urechea spre tot ce a spus Vasile Vasilache, am fi cu mult mai înțelepți și poate am trece cu mai multă ușurință peste unele vicisitudini ale vremii.

Dar nu, noi vom sărbători Ziua națională a Statelor Unite ale Americii pe 4 iulie! Vom vorbi despre democrație, despre tot ce vrei, numai nu despre un scriitor cum a fost și este Vasile Vasilache. ”A fost şi rămîne un scriitor inconfundabil în întreg spaţiul literar românesc”, susține criticul literar Ion Ciocanu.

Cine știe, poate peste zece ani, la aniversarea de 100 de ani de la nașterea sa, ne vom aminti și îl vom comemora altfel pe Vasile Vasilache. Cu alți oameni. Despre elitele noastre nu mai vreau să zic nimic.

Lucia Bacalu — 11 iulie, 2016