„Iar eu scriu numai când simt cum vuieşte în mine”, notează pe 2 februarie 1969 autorul, după ce intră – a câta oară?! – într-o nouă criză a scrisului: „fac ce fac eu – bine fac? Ce trebuie – fac?” Ceva mai sus, vorbind de Povestea-i ce „capătă nişte amplitudini, aş zice dostoievskiene”, ochiul auctorial remarcă „o întrepătrundere de sensuri şi o îngemănare emotivă în măsura aceea în care împletitorii de coşuri de pescuit ori constructorii de turnuri conoidale ţintesc vârfurile prin fiecare linie, prin fiece mlajă” . De reţinut şi această formulă: „...iar autorul, ca un paing, trebuie să ţese aici atâtea pânzeturi, încât de la cer la pământ să se prindă totul!”
Pe minte incită, te-atâţă, nu-ţi dă pace ca un ghiduşar...”
e unul m-a impresionat mai cu seamă felul în care V. Vasilache „prinde”, în doar câteva fraze, firea omului: „Am făcut cunoştinţă cu [Andrei] Tarkovski. Gesticulaţia, mişcările, comportarea – un neastâmpăr, parcă voit demonizat... Poate pentru a-şi ascunde înstrăinarea faţă de cele înconjurătoare? Oricum, ai impresia unei agresivităţi silite, «forţate», «nevoite» (de la «nevoie»), pentru a-şi păstra intactă o copilărie întârziată (sau poate netrăită...?)” Şi, ceva mai jos, despre o altă mare personalitate: „Ieri am avut cu pictorul Grecu aproape trei ore de discuţie. E greu să spui ce-s mai mult interesante: Grecu – teoreticianul plastician sau tablourile lui Grecu. (...) Spre deosebire de V. Rusu-Ciobanu şi faţă de raporturi, corespondenţe, amiciţie, Grecu
Ah! şi ce magistrală răsturnare de perspectivă, cum numai unui mare spirit îi putea veni: „el, individul Tolstoi, e un leit personagiu, genial desprins de Dostoievski! Însuşi Dostoievski pare că toată vieţişoara lui a descris frământările lui Tolstoi...”
La nouă ani de la trecerea scriitorului, iată un „Vasilache luminat, scăldat în omenie, iertare şi înţelegere” (Igor Nagacevschi) care revine în forţă.
2 octombrie ’17
Pe minte incită, te-atâţă, nu-ţi dă pace ca un ghiduşar...”
e unul m-a impresionat mai cu seamă felul în care V. Vasilache „prinde”, în doar câteva fraze, firea omului: „Am făcut cunoştinţă cu [Andrei] Tarkovski. Gesticulaţia, mişcările, comportarea – un neastâmpăr, parcă voit demonizat... Poate pentru a-şi ascunde înstrăinarea faţă de cele înconjurătoare? Oricum, ai impresia unei agresivităţi silite, «forţate», «nevoite» (de la «nevoie»), pentru a-şi păstra intactă o copilărie întârziată (sau poate netrăită...?)” Şi, ceva mai jos, despre o altă mare personalitate: „Ieri am avut cu pictorul Grecu aproape trei ore de discuţie. E greu să spui ce-s mai mult interesante: Grecu – teoreticianul plastician sau tablourile lui Grecu. (...) Spre deosebire de V. Rusu-Ciobanu şi faţă de raporturi, corespondenţe, amiciţie, Grecu
Ah! şi ce magistrală răsturnare de perspectivă, cum numai unui mare spirit îi putea veni: „el, individul Tolstoi, e un leit personagiu, genial desprins de Dostoievski! Însuşi Dostoievski pare că toată vieţişoara lui a descris frământările lui Tolstoi...”
La nouă ani de la trecerea scriitorului, iată un „Vasilache luminat, scăldat în omenie, iertare şi înţelegere” (Igor Nagacevschi) care revine în forţă.
2 octombrie ’17
